Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
O carte cum nu s-a mai scris de Felicia Antip


Academia Suedeză ne-a făcut cadou o scriitoare, pe Herta Muller. Înainte de Premiul Nobel nu catadicseaţi s-o citiţi, ne blamează, pe bună dreptate înciudaţi, editorii români care-i publicaseră si până atunci cărţile, dar nu reuşiseră să ni le vândă.

Acum le cumpără toată lumea, scriitoarea de limbă germană plecată din ţară în 1987, odată cu alţi patru-cinci confraţi bănăţeni, a fost înălţată brusc la rangul de glorie naţională. Fac notă distonantă câteva bombănituri din tabăra paranoiei neaoşiste, care interpretează până şi această recunoaştere a unei valori literare cu semnificaţii majore în epoca noastră ca pe o palmă pe obrazul veşnic desconsideratei Românii: oare n-am avut noi scriitori mai mari, mai vrednici de suprema onorare?

Nu este nici locul nici loc pentru încă o înşiruire a autorilor care au făcut epocă, dar au murit sau sunt pe punctul de a muri fără să-l primească sau pentru încă o evaluare a criteriilor extraliterare (distribuţie geografică, oportunitate politică, etc) care au influenţat, mai ales în ultima vreme, alegerea. Important este că laureaţii au fost, mai toţi, scriitori de prima mână care, chiar în cazurile când nu aveau anterior notorietate internaţională, au lărgit şi împrospătat perspectiva asupra lumii de azi.

Herta Muller are toate însuşirile cerute pentru a intra în acest grup de elită al literelor universale. Este o prozatoare şi o poetă de talent, vine dintr-o zonă marginală şi aduce viziunea unei minorităţi despre care nu se prea auzise: locuitorii de origine germană ai unei ţări est-europene care au trăit opt secole departe de locul de origine păstrându-şi intacte limba şi tradiţiile, s-au integrat firesc în ambianţă, contribuind la ridicarea gradului ei de civilizaţie, dar au fost scoşi în cele din urmă din matcă de răsturnări succesive care au zdruncinat şi în final au spulberat atât de bine aşezata lor obşte. Desprinderea a început prin alienarea acelei părţi din comunitatea săsească şi din cea şvabă (şi nu este vorba numai de tinerii înrolaţi în SS) care a înghiţit gogoriţa toxică a superiorităţii rasiale şi, implicit, prin distanţarea din proprie iniţiativă a convertiţilor la nazism de restul societăţii româneşti. Au urmat brutalele represalii în masă aplicate de o putere victorioasă în război, URSS, unei minorităţi naţionale tratată în ansamblul ei ca inamică - tip de crimă împotriva umanităţii specific ambelor ipostaze ale fărădelegii ucigaşe ridicată la rangul de politică de stat care au pustiit, în secolul al XX-lea, Europa: ridicaţi peste noapte de la domiciliu (inclusiv din Bucureşti, îmi amintesc de dispariţia subită a coaforului Otto de pe Ştefan cel Mare colţ cu Dorobanţilor), în ianuarie 1945, o sută de mii de bărbaţi şi femei de origine germană cu vârste cuprinse între 17 şi 45 de ani au fost deportaţi la muncă silnică în Uniunea Sovietică, unde aveau să fie tinuţi până în 1948-49. Intre timp, toţi cei rămaşi în ţară şi mai târziu şi cei ce-au apucat să se întoarcă şi-au suportat, cot la cot cu majoritarii, condiţia de iobagi ai unui regim în care legea era făcută de securitate. Finalul avea să fie o masivă vânzare-cumpărare de oameni cu scopul paradoxal de a li se reda libertatea. Tranzacţia a pus capăt aproape milenarei cohabitări româno-germane pe teritoriu românesc.

Cărţile Hertei Muller narează episoade ale acestei saga cu multe întorsături dramatice. Tema romanului Atemschaukel (Karl Hanser Verlag Munchen 2009), apărut cu numai câteva luni înainte de decernarea Premiului Nobel şi a cărui versiune românească, Leagănul respiraţiei (traducere de Alexandru Şahighian, Humanitas Fiction 2010), a fost lansată la ultimul târg de carte de la Bucureşti, este deportarea cetăţenilor români de origine germană.

Este, din mai multe puncte de vedere, o carte unicat, o premieră absolută.

Este, în primul rând, cea dintâi reconstituire care dezvăluie cititorilor de pretutindeni (a fost publicată în 45 de ţări), calvarul germanilor din România deportaţi în Uniunea Sovietică.

Este, de asemenea, o neobişnuită reconstituire prin delegare: născută abia în 1953, scriitoarea n-avea cum să fi trăit deportarea. Mama ei supravieţuise grelei încercări, dar, la fel ca aproape toţi foştii deportaţi, a preferat să-şi reprime amintirea suferinţelor îndurate, să nu povestească nimic. Herta Muller s-a substituit unui poet născut în 1927 la Sibiu, Oskar Pastior, deportat la vârsta de 17 ani şi descrie la persoana întâi, sub numele de împrumut Leo Auberg, experienţele de viaţă ale lui Pastior, reacţiile lui la tot ce i s-a întâmplat. Se pregătiseră, dealtfel, să scrie cartea împreună, dar Oskar Pastior a murit în 2006 şi Herta Muller s-a văzut nevoită să folosească cele patru caiete în care notase relatările lui, însemnările din călătoria prin locurile fostelor lagăre din Ucraina pe care o făcuseră amândoi în 2004 şi cele câteva capitole pe care apucaseră să le schiţeze pentru a deveni ea însăşi Leo alias Oskar.

Este însă, mai cu seamă, un exerciţiu - inedit prin amploarea şi prin minuţiozitatea lui - de explorare a străfundurilor ororii concentraţionare, dar de evocare oblică, metaforică, a ceea ce, privit în faţă şi spus de-a dreptul, ar copleşi, ar obnubila, ar fi nu literatură ci tortură. Cele aproximativ şaizeci de scurte capitole de proză poetică m-au trimis cu gândul la Fuga morţii,poemul emblematic al lui Paul Celan, despre care se spune că a reabilitat limba germană ca purtătoare de valoare literară. In Germania este studiat în şcoli în cadrul programului de asumare a trecutului (Vergangenheitsbewălti-gung), hermeneuţii decriptează în el mereu alte izvoare şi înţelesuri, s-a descoperit că singtagma „laptele negru " a fost împrumutată de la poeta bucovineană Rosa Felstiner, iar paternitatea faimoasei formule „moartea este un meşter german" aparţine altui poet evreu de limbă germană din aceeaşi zonă, „aurul părului tău Margareta" trimite şi la Margareta lui Faust şi la Lorelei, „cenuşa părului tău Shulamit" aminteşte de Sulamita, simbolul iubirii din Cântarea cântărilor, al cărei păr a devenit cenuşă în focul „gropilor din văzduh", ritmurile, tropii şi alte elemente prozodice citează întreaga mare poezie germană. Punct de conectare a viitorului postnazist al poeziei (pe care l-a făcut - s-a spus - posibil), la strălucitul ei trecut, poemul lui Paul Celan a devenit şi modelul a ceea ce este cu cale, acceptabil, suportabil şi totodată relevant să se scrie despre indicibil.

Ciment, lobodă, zgură, cărbune, cartofi, nisip galben, pânzeturi -fiecare dintre aceşti termeni care desemnează pentru oamenii obişnuiţi substanţe generice sau mulţimi de obiecte nediferenţiabile, devin, în universul strâmt, sărac, al deportaţilor, cuvinte purtătoare de înţelesuri multiple, deosebirea între o ipostază şi alta a aceleaşi materii putând echivala, pentru ei, cu deosebirea între viaţă şi moarte. îngerul foamei este mai prezent şi mai viu, mai palpabil chiar decât personaje cu pondere mai mică în irealitatea care-l înconjoară şi-l devorează pe protagonist. Vocabularul deportaţilor este format din cuvinte de foame şi cuvinte de mâncare.

Universul metaforic al Hertei Muller este mai analitic şi totodată mai puţin dependent de împrumuturi din tezaurul literelor germane decât acela al lui Paul Celan şi nici nu putem şti, de fapt, dacă scriitoarea a ţinut să meargă pe drumul deschis de el. Amândoi se apropie însă cu sfială de ceea ce mintea lor refuză să asimileze ca posibil şi, în loc să descrie realist, preferă să transfigureze, să transforme în ziceri poetice fărădelegi monstruoase care desfid raţiunea - înrobirea, înfometarea şi alte forme de degradare programatică a oamenilor (ea), toate acestea plus asasinatul la scară industrială (el). Leagănul respiraţiei este o carte scrisă, atât de inspirat scrisă şi atât de bine tradusă, încât caracterul inedit al temei abordate şi frumuseţea scriiturii cântăresc deopotrivă de greu. Mai greu decât intriga subţirică a „romanului".

Leagănul respiraţiei este la locul lui în rubrica intitulată „Cartea străină" din două motive:

A fost scris în germană, aşadar o limbă străină, iar în româneşte a apărut sub formă de traducere.

Deşi naratorul s-a născut în acelaşi an cu mine şi, nominal, în aceeaşi ţară, n-am recunoscut ţara din paginile despre ţara copilăriei lui. In ţara lui, mama şi tata credeau „în pătratul negru al mustăţii lui Hitler şi în noi, saşii din Ardeal, ca rasă ariană", iar lui Tante Fini şi mamei „după sticlirea din ochii lor s-ar fi zis că le plăcea ideia chiar un pic prea mult", ideia fiind cea auzită la radio: ca fiecare femeie germană să-i dăruiască fuhrerului un copil: „Cum zici că-i mai bine - să treacă fuhrerul pe aici, prin Ardeal, seară de seară pe la câte una din noi, ori mai degrabă să ne ducem noi rând pe rând la el în Reich?"Taţii, mamele şi mătuşile din ţara mea aveau un discurs total diferit.