Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O carte indecentă de Nicolae Manolescu

La trei săptămâni de la stingerea din viaţă a Monicăi Lovinescu, d-na Doina Jela dă gata o carte de două sute cincizeci de pagini consacrată marii dispărute. Editura Vremea o tipăreşte în timp record, prezentând-o după alte trei săptămâni la Bookfest. Pe coperta a patra, d-na Silvia Colfescu, editoarea, opune deşertăciunii "trâmbiţelor naţiei", care s-ar fi făcut auzite cu ocazia funeraliilor, prezenţa "modestă şi discretă" a celor care "îşi petrec neştiuţi mâhnirea", deşi ei sunt aceia care au iubit-o cu adevărat pe Monica Lovinescu. O astfel de oportunistă publicitate este, pe de o parte, o dovadă de inconsecvenţă şi, a doua oară, o dovadă de lipsă de respect faţă de autorităţile româneşti care au tratat cum se cuvine tristul eveniment. în plus, primul lucru care te izbeşte în cartea d-nei Jela sunt câteva fotografii ale Monicăi Lovinescu din ultimele luni de viaţă, absolut indecente. Asta ca să nu spun mai mult. în aceste condiţii, cum poate fi vorba de modestie şi de iubire? Caracterul comercial al cărţii este cu atât mai scandalos, cu cât d-na Jela ştia foarte bine că Monica Lovinescu n-a vrut să se colporteze pe seama suferinţei ei şi cu atât mai mult să se mizeze pe efectul unor fotografii precum acelea din carte. Abia citind cartea, mi-am dat seama cine răspândise, cu ani în urmă, în Bucureşti, împotriva dorinţei exprimate foarte clar de Monica Lovinescu, informaţii despre boala ei. D-na Jela nu se poate prevala de acordul Monicăi Lovinescu la publicarea fotografiilor, ele fiind făcute într-un moment în care acordul cu pricina îi putea fi cel mult smuls, nicidecum acordat în mod responsabil, dată fiind starea foarte gravă în care Monica Lovinescu se afla. Nici pentru lungul interviu din septembrie 2006 nu ni se oferă vreo garanţie că d-na Jela a avut acordul Monicăi Lovinescu. Interviul n-a fost făcut public decât acum, după dispariţia ei, când e uşor să pretinzi că a fost încuviinţat. Ca să nu spun şi că Editura Vremea n-avea voie să încredinţeze tiparului textul fără aprobarea executorilor testamentari, care deţin drepturile de autor. înregistrat, cum afirmă d-na Jela, sau nu, datat pe înregistrare sau nu, interviul are cel puţin un pasaj (p. 141-142) care aruncă dubiul asupra validităţii lui: la 21 septembrie 2006, nici d-na Jela, care întreabă, nici Monica Lovinescu, care răspunde, nu puteau cunoaşte "recomandările" care încheie Raportul Tismăneanu, pentru bunul motiv că ele nu fuseseră redactate. Cât priveşte Raportul însuşi, Monica Lovinescu l-a avut în mână cu două sau trei săptămâni înaintea prezentării lui oficiale în Parlament de către Preşedintele Băsescu. Eram de faţă când dl Mihnea Berindei i l-a adus. îl vedeam eu însumi, în forma finală şi integrală, în acea împrejurare. (Profit de ocazie spre a lămuri în paranteză un alt lucru: contribuţia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca la Raport a fost reală şi substanţială; ei i-au indicat d-lui Berindei pasajele din cărţile lor pe care Raportul putea să le ia în considerare; în plus, abia aducân­du-i Raportul, dl Berindei i-a citit Monicăi recoman­dările la care se referă d-na Jela şi a notat două observaţii pe care aceasta le-a făcut.) Astfel de aproximaţii şi de inexactităţi nu se găsesc doar în interviu. Aş putea da numeroase exemple. D-na Jela este ispitită să înfăţişeze lucrurile într-o lumină care o avantajează, chiar dacă, în realitate, ele au stat altfel. Persoanele care s-au aflat în preajma Monicăi Lovinescu, din martie 2004 şi până în aprilie 2008, sunt aşa-zicând selectate de memoria d-nei Jela într-un mod tendenţios. E destul de limpede că d-na Jela îşi caută aliaţi în sprijinul mărturiilor ei din carte.

Aceasta este chiar problema cea mai importantă pe care o suscită "documentarul" intitulat O sută de zile cu Monica Lovinescu. D-na Jela îşi atribuie în aceste o sută de zile din viaţa Monicăi Lovinescu (şi până la un punct a lui Virgil Ierunca) un rol pe care ar fi dorit să-l joace, dar nu l-a jucat cu adevărat. E înduioşător felul în care se plânge la sfârşit, fiind vorba de "arhiva" soţilor Lovinescu-Ierunca, de faptul că autorităţile româneşti n-au sprijinit-o moral şi material, îngrijorate că "va face literatură din bolile şi suferinţa lor". în definitiv, nu chiar asta face în carte? Nu pun la socoteală faptul că autorităţile cu pricina (care sunt două persoane ţinute în oroare de autoare) n-aveau nici o obligaţie faţă de d-na Jela în condiţiile în care Monica Lovinescu n-a numit-o executor testamentar, ştiind ea probabil de ce. Supărarea d-nei Jela de aici provine, iar cartea întreagă plăteşte o poliţă celor pe care Monica Lovinescu i-a preferat în locul ei. Scrie d-na Jela (p. 54): "Şi totuşi, cât de bine ne-am fi putut împărţi sarcinile: ei cu posteritatea Monicăi Lovinescu, cu moştenirea ei, cu statuile, decoraţiile, eu, cu biata ei fiinţă de carne şi sânge ş...ţ Care are atâta nevoie de ocrotire." Această împărţire a sarcinilor nu-i pune nici o clipă d-nei Jela problema că nimeni şi nimic nu-i dau dreptul de proprietate exclusivă asupra bietei fiinţe lumeşti a Monicăi Lovinescu şi nici că e imoral şi lezant să-i acuzi pe "ei" că nu i-au oferit Monicăi Lovinescu iubirea lor, mânaţi fiind de interesul meschin al "moştenirii". "Apar aici ca să stric rânduielile, s-o răsfăţ pe Monica, în loc s-o las să se împace cu regimul spartan al oricărei bătrâneţi", mai scrie d-na Jela, făcându-i implicit răspunzători pe "ei" că au internat-o cu forţa într-o "maison de soins hospitalisée, un mouroir." Cu câţiva ani în urmă, eu însumi am primit informaţia aceasta de la o scriitoare română stabilită în Franţa, scandalizată că "ei" o duc la "azil" pe Monica Lovinescu. Descopăr acum, din nou, sursa. în realitate, nimeni nu ne-a cerut niciunuia din noi, nici "lor", şi cu atât mai puţin mie, să ne pronunţăm asupra locului unde urma să fie tratată boala Monicăi Lovinescu. Cât despre revenirea ei acasă, în ultimele luni, ea era de neconceput, Monica Lovinescu fiind dependentă de tratamente strict specializate şi de o supraveghere permanentă. D-na Jela lasă impresia că odată plecată de la căpătâiul bolnavei (pe care preotul chemat de ea s-o spovedească ar fi "înseninat-o", fără totuşi a da Monica vreun semn că e conştientă de prezenţa cuiva în preajmă, sau cum, exact în clipa despărţirii de d-na Jela, Monica ar fi început să se plângă de dureri la piciorul anchilozat "care n-a durut-o de cincisprezece zile de când sunt aici"!), Monica ar fi fost pur şi simplu răpită la intervenţia "lor" şi transportată în mouroir-ul populat cu "scene din Goya" care este spitalul Charles Richet. Inutil să precizez că mutarea ne-a luat pe neaşteptate pe toţi şi că am ajuns împreună cu dl Berindei la Charles Richet la câteva ore după ce Monica Lovinescu se afla deja acolo, nu ca să moară, cum susţine indirect d-na Jela, ci pentru a se face o ultimă şi disperată încercare, imposibilă la spitalul La Lariboisere, de a-i combate infecţia pulmonară. Atunci am şi văzut-o ultima oară pe Monica Lovinescu. Era 13 aprilie 2008. Ne-am despărţit într-un fel oarecum firesc, deşi sfâşietor: a adormit pur şi simplu în timp ce vorbeam, ea, cu imensă greutate, noi, cu teama de a nu o obosi. Pe 21 aprilie, m-a sunat le telefon dl Berindei la Bucureşti, unde plecasem între timp. Era puţin după ora unu (miezul nopţii la Paris). Mi-a spus că Monica a adormit, de data asta pentru totdeauna. N-am îndrăznit să-l întreb dacă se trezise în răstimp sau era acelaşi somn.
Mi se pare inadmisibil să te foloseşti în acest fel de şansa de a-i fi cunoscut pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, pretinzând că numai tu i-ai iubit în mod sincer şi dezinteresat, în vreme ce toţi ceilalţi s-ar fi dovedit nişte profitori şi nişte ingraţi. Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca le-au fost alături în ultimii lor ani de viaţă mulţi prieteni adevăraţi. I-a ajutat fiecare după puterile lui. N-au fost abandonaţi nici o clipă. Şi nimeni n-a numărat zilele, care, în cazul unora, au fost cu siguranţă mult mai multe decât cele o sută pe care le aşterne cu superbie d-na Jela pe coperta cărţii. N-ar fi neapărat un rău în asta. Nici măcar în discreditul pe care informaţiile false ori tendenţioase îl aruncă asupra mărturiilor şi documentelor din carte. Rău este să-ţi arogi titlul de unic legatar moral al marii doamne dispărute.

Am scris cele de mai sus fiindcă "ei", care au iubit de asemenea omul din Monica Lovinescu, fără să se laude cu asta, nu pot să-i răspundă ei înşişi d-nei Jela. I-am cunoscut pe Monica şi pe Virgil înaintea tuturor celor, pomeniţi ori nu, de d-na Jela în cartea ei. Prima dedicaţie, pe prima mea carte, pe care le-am dat-o la Paris, datează din 19 septembrie 1967. D-na Jela nu-mi face onoarea nici unui neadevăr în cartea ei. Am aşadar mâinile libere ca să scriu ce am scris.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara