Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
O carte în două lecturi de Georgiana Sârbu


(Câteva) "corecţii" la romanul postmodern american

"Romancierul are din ce în ce mai multe de spus nui cititor care are din ce în ce mai puţin timp să citească"

Jonathan Franzen

Noica spunea, dacă nu mă înşel, că viaţa e prea scurtă ca s-o iroseşti citind cărţi şi autori de mâna a doua; urmând "magistralele", n-ai cum să ratezi, adăuga el, aşa cum ai păţi aventurându-te pe străduţe neumblate. Teoria e discutabilă astăzi, când canoanele alternative coabitează firesc şi când surprizele reevaluărilor critice ameninţă temeliile, consolidate în timp, ale valorilor oficial omologate. Privilegiul de a citi capodopere e, până la urmă, parte din seducătoarea meserie de cititor, iar romanul lui Jonathan Franzen, Corecţii, tradus în sfârşit şi la noi cu acurateţe de către Cornelia Bucur, adaugă încă un nume listei de mari prozatori contemporani americani (sigur, există o doză rezonabilă de risc în a începe o cronică cu verdicte de felul acesta). Pe lângă Underworld al lui Don De Lillo şi Infinite Jest al lui David Foster Wallace, romanul lui Franzen colorează violent scena literară americană a ultimilor ani, reconfirmând calităţile prozatorilor de peste ocean, care au dat mereu tonul.

Cariera Corecţiilor e o poveste în sine, dincolo de simpla receptare critică (extrem de favorabilă): romanul a luat National Book Award în 2001 şi, concomitent, a fost nominalizat pentru Oprah's Book Club, competiţie cvasi-mondenă în care autorul câştigător urma să fie invitat în show-ul lui Oprah Winfrey. Speriat de eventuala popularitate "consumistă" pe care ar putea-o capăta, neînghiţită, chipurile, de cercurile intelectuale subţiri, Franzen comentează răutăcios decizia vedetei de televiziune, deşi, pe seama ei, vânzările i-au crescut vertiginos. Romanul e, însă, cu adevărat fabulos, s-ar fi vândut oricum, pentru că reuşeşte să capteze, viclean, cititori de nivele diferite, are o largă adresabilitate, ca şi romanele lui Eco, bunăoară. E un amestec excelent dozat între un megaroman postmodern şi o saga de familie victoriană, o îmbinare fericită între tehnica momentului şi subiectul şi construcţia romanului realist de secol XIX (istoria unei familii surprinsă pe mai multe generaţii, fir narativ coerent, mai multe personaje etc.). Franzen construieşte programatic acest hibrid textual pentru că, spune el în-

tr-un interviu: "am înţeles că progresele tehnice, desfăşurarea de abilităţi lingvistice puteau genera, într-adevăr, o plictiseală mortală pentru cititor". Funcţia de delectare nu e lăsată pe planul al doilea, romanul trebuie să fie o desfătare, să placă unui public larg care să-l înglobeze, nu să-l excludă pe cel specializat, asta fără a cădea în vulgar şi/sau facil.

"Corecţiile" sunt, la un prim nivel, cele dinspre Pynchon înspre motive romaneşti mai tradiţionale şi mai "umane", înspre un fel de a scrie mult mai convenţional şi mai accesibil. Cartea e, în fapt, o "corecţie" la marele roman postmodern american, scrisă, paradoxal, de un autor cu un foarte puternic pedigree postmodern care vrea să demonstreze (şi reuşeşte) că miezul diegetic, chiar dilatat pe sute de pagini, are un efect de seducţie mult mai sigur decât orice formă de avangardă tehnicistă (şi "impertinenţele" prozei americane post-şaizeciste sunt binecunoscute). "Corecţiile" (cumva un satelit simbolic în jurul cărora gravitează personajele, situaţiile, atmosfera însăşi a romanului) sunt şi cele ale trecutului. Toată lumea încearcă, permanent şi obsesiv, să corecteze câte ceva: copiii vor să scape din chingile dureroase ale familiei, "corectând" (a se citi "nemairepetând") greşelile părinţilor, aceştia din urmă vor să-şi reorienteze viaţa în alte direcţii, renunţând la vechile obiceiuri fără de care viaţa părea odinioară de neconceput. Familia Lambert portretizează americanul de mijloc (care nu e un Bundy, deşi are ceva din el!) prins în vortexul ameţitor al vieţii de familie, se ştie, valoare majoră în societatea americană.

Enid , mama, e bovarică, un rezervor nesfârşit de nevroze burgheze şi idei prefabricate, obsedată de a-şi vedea copiii realizaţi, viaţa conjugală armonioasă, căminul un paradis etc. Ceea ce-i cangrenează viaţa idilică sunt depresiile, realitatea care, deşi refuzată cu obstinaţie, îşi cere zgomotos dreptul la cuvânt: copiii - departe de casa părintească, un soţ bolnav de Parkinson şi pradă demenţei senile galopante, aşadar, o povară greu de îndurat, o casă care se prăbuşeşte în paragină, o croazieră plănuită minuţios şi ratată, în cele din urmă. La toate acestea se adaugă, apoteotic, un Crăciun pe care îl visează, după cum spune unul dintre copiii ei, cu aceeaşi febrilitate cu care unii oameni se gândesc la sex (sic!), plănuindu-l pedant încă din martie. Poza clişeizată a familiei adunate în jurul mesei festive pe care şi-o doreşte Enid e de un kitsch şi de o stridenţă greu de imaginat; din fericire, realitatea îi "corectează" imaginaţia bucolică, iar Crăciunul, ultimul petrecut de familia reunită, e un fiasco, semn că ruptura dintre membrii ei e definitvă. Mama de familie se dovedeşte, spre finalul romanului, un personaj cu surprize şi cu mai multă densitate psihologică decât am fi bănuit.

Alfred, mult mai puţin surprinzător, e inginerul taciturn, cu veleităţi de inventator, tată sever şi soţ inflexibil, ghidat de o moralitate rigidă, puritană, urmărit în continua degradare până la moarte. Cei doi băieţi, Chip şi Gary, încearcă să se desprindă, fiecare în felul său, de frustrantul model patern: Chip e boemul filolog, căutându-şi identitatea, Gary - tatăl tolerant, căzut pradă depresiilor clinice. Sora lor, mezina Denise, ajunsă o celebră bucătăreasă de gourmet, e voluntară şi cumva lipsită de atributele feminităţii, la fel de workoholic ca şi tatăl ei, facând o pasiune, atenţie, nu pentru un bărbat însurat (cum o suspecta conservatoarea Enid), ci pentru o femeie măritată.

Acţiunea (căci da, despre ea e vorba, oricât de not-cool ar părea!) e arborescentă, textul se scaldă generos în analepse şi prolepse, povestea se îngheagă şi curge natural pe sute de pagini, ameţitor, fără momente de tărăgănare, într-o desfăşurare cinematografică de o coerenţă uimitoare. Cartea e doldora de informaţii, mimând diversitatea unei lumi verosimile: informaţii despre piaţa bancară, boli nervoase, America corporatistă, feluri de mâncare dintre cele mai bizare şi fictive partide politice lituaniene revanşarde. Suspense-ul e o lecţie bine învăţată de prozatorul american, care stăpâneşte la fel de bine şi ironia fină, dublată de trimiterile culturale pour les connaisseurs. Avem de toate, s-ar zice, şi chiar un happy-ending (mă rog, măcar unul luminos, optimist) în care moartea lui Alfred e catalizatorul "corecţiilor" copiilor şi, o dată cu ei, şi ale lui Enid, gata - la 75 de ani - "să facă nişte schimbări în viaţa ei".

Întotdeauna am detestat cărţile cu mesaj (cred, de asemenea, că teza omoară un roman, îl sufocă). E evident că romanul lui Franzen are şi multiple straturi simbolice (unde satira se strecoară pe alocuri), fără să fie neapărat tributar tradiţiei romanului-parabolă ŕ la Melville. Îmi place să cred că mesajul "uman" al Corecţiilor e o temă pe care sârguinciosul lector in fabula trebuie s-o facă pentru acasă (şi, fireşte, el presupune o infinitate de variante). Celălalt mesaj, dependent de intenţia auctorială, e pe jumătate ironic, pe jumătate trist (din psihologia lui nil novi sub sole & ŕ quoi bon...) şi ar suna cam aşa: Postmoderni, ridicaţi tabăra!

Florina Pîrjol



Triste frumuseţi americane



Am început lectura romanului lui Jonathan Frazen speriată de numărul de pagini: 546. Aveam să-mi dau seama imediat că teama mea era inutilă. Scrisă cu un soi de repeziciune şi migală în acelaşi timp, povestea unei familii americane obişnuite te captează în reţeaua ei fascinantă de fire mai mult sau mai puţin vizibile. Relaţia părinţi-copii, surprinsă în diversele ei etape e un mecanism disecat în multiple şi subtile straturi. Romanul redă istoria familiei Lambert. Fiecare personaj are raftul lui, cu depresiile, cu angoasele lui, sertare pe care scriitorul le deschide succesiv, cotrobăind răbdător înăuntru, nimic să nu scape neexplorat.

Primele rafturi. Alfred şi Enid au ajuns la senectute, au trei copii, nici unul aproape, cu toţii rătăciţi pe tărâmul american. Distanţa se creează lent şi locul afecţiunii e luat de formalităţi: o felicitare de Crăciun, un cadou banal... La şaptezeci de ani, după pensionare, trezindu-te îngropat în ceea ce ai adunat timp de şapte decenii (chitanţe, facturi, obiecte inutile, amintiri), ce pasiuni, ce obsesii mai poţi avea? Puţini scriitori sunt dispuşi să pătrundă în universul bătrâneţii poate din teamă sau din dorinţa de-a alunga necunoscutul. Bătrânul Alfred, odată persoană autoritară în sânul familiei, intră într-un soi de vegetaţie. Începe să prefere un anume fotoliu şi caută un spaţiu cât mai ascuns de ochii celorlalţi. Bătrâneţea nu e imaginea cosmetizată din reclamele pe care le vedem zilnic la televizor. Bătrâneţea nu înseamnă (numai) indivizi veseli, plini de vitalitate, alergând pe biciclete alături de batalioane de nepoţi. E teamă. Invaliditate. Descompunere. Dependenţa de ceilalţi. Alfred e cazul clasic al bolnavului dependent de familie, mai exact, de soţie. Care sunt dedesubturile unui cuplu la senectute? Ce te mai leagă de cel lângă care ai stat ani de zile?

Alfred a fost un om corect toată viaţa. Singurul lucru pe care Enid i-l reproşează e "evadarea" de acasă timp de două săptămâni, în pragul celei de-a treia sarcini şi pensionarea cu câteva zile mai devreme, de fapt, pierderea unei pensii mai mari. Alfred nu a fost un tată sau un soţ afectuos, iar fericirea soţiei era asigurată constant mai degrabă de sarcinile casnice şi de copiii cu care nu scapă ocazia de a se lăuda. Un Parkinson îl face pe bătrânul Alfred să piardă treptat conexiunea cu realitatea. Enid are acum posibilitatea să-l corijeze, să-i şteargă din încăpăţânare, să-l facă, în sfârşit, dependent. Dar mai ales să-şi manifeste sentimentele reprimate în cei cinzeci de ani de căsnicie. Poate să fie afectuoasă cu soţul căruia îi mima somnul pentru a se face dorită, poate să-l mângâie, să-l îngrijească ca pe un copil. Şi dependenţa lui faţă de ea pare să fie rolul pentru care s-a pregătit toată viaţa, copiii nefiind decât un exerciţiu a priori. În puţinele momente de luciditate, asaltate cu halucinaţii mai ales despre neputinţele lui - scutece pline de mizerie care capătă consistenţă umană, urmărindu-l şi vorbindu-i, Alfred nu vrea decât să-şi recapete demnitatea şi libertatea. Teama de universul nefiinţei îl pândeşte şi, din instinct, iubeşte viaţa. O viaţă care se hrăneşte cu iluzii, în cazul lui Enid. Că vei găsi un soţ cu care să împarţi aspiraţiile, că vei avea copii cu care să te lauzi vecinilor, că pensia îţi va aduce mult doritul timp liber sau relaxarea, ca în reclamele la asigurări de viaţă. Cât despre Alfred, lumea este un penitenciar (citează el din cărţulia lui Schopenhauer). Deprimat, e un inadaptat. Lumea nu corespunde versiunii lui asupra realităţii. Plecat de acasă unsprezece zile (singura lui escapadă, presărată de Frantzen cu câteva pasaje gen Henry Miller), se revoltă, în camere sordide de hotel, pe preacurvia ce răzbătea cu mulţi decibeli din camerele alăturate, pe majoretele dezgolite. "Restricţiile stau la baza civilizaţiilor". Aceasta e axioma după care se ghidează în viaţă singurul corect veritabil al romanului. Enid nu l-a putut corija până în ultima clipă a vieţii. Dar nu-şi pierde speranţa. Ultimul paragraf e nepotrivit de asemănător cu celebrul "Tomorow is another day": "Toate corecţiile ei fuseseră în van. Era la fel de încăpăţânat ca în ziua în care îl cunoscuse. Dar... avea şaptezeci şi cinci de ani şi intenţiona să facă nişte schimbări în viaţa ei." Căsnicia să fi fost corsajul de care s-a eliberat?

Celelalte rafturi. Fiecare copil în parte a fost o dezamăgire pentru Enid. Gary, cel mai mare, e realizat financiar, are familie, trei băieţi etc., dar el este cel care le impune părinţilor schimbările. Gary e prins în responsabilităţile sale (fără să-şi dea seama, e copia fidelă a tatălui) şi nu vede decât partea economică a lucrurilor: mutaţi-vă într-o casă mai mică, mult mai uşor de întreţinut, de ce vreţi să fiţi o povară pentru voi (şi pentru noi, a se citi). Prins la mijloc în eternul conflict soacră-noră, Gary e măcinat de scurte perioade de depresie pe care şi le stinge în paharele de Martini, fără să reuşească a alunga sentimentul vinovăţiei.

Mijlociul, Chip, pare singurul care s-a înstrăinat voluntar de familie. Lui îi sunt încurajate aptitudinile filologice şi am fi putut avea şi un mic roman despre viaţa universitară (ŕ la David Lodge) în marele roman al familiei Lambert, dacă Chip nu şi-ar fi distrus promiţătoarea carieră de profesor făcând o pasiune (ce se transformă pe nesimţite în obsesie) pentru o fostă studentă. Chip e un om al exceselor. El face regulile pe care tot el le şi încalcă. Seriozitatea şi voluptatea au aceeaşi intensitate. Se cufundă în studiu sau în asceză, ca mai apoi să abandoneze totul pentru un drog care-i potenţează simţurile. El e veşnicul (ratat) scriitor în căutarea unei rime salvatoare. El nu intră în tiparul familiei Lambert, ca şi Denise (mezina), de altfel, dezamăgirea cea mai cruntă a mamei. Nu pentru că nu ar avea o carieră sau nu ar fi realizată financiar, dar pentru ratarea unei nunţi ca-n poveşti (convenţională, de fapt, ca a vecinilor), măritân-

du-se, în cele din urmă, nu cu un tânăr tuns corect şi cu umeri laţi, cu înrădăcinate valori familiste, ci cu un bucătar mult mai în vârstă, neatrăgător, de care (ruşine mare!) divorţează după doar câteva luni. Capitolul rezervat lui Denise pare scris prin ochii unei femei, mai exact ai unei femei îndrăgostite de o altă femeie (şi de soţul acesteia, dar ce mai contează?). Jonathan Franzen intră cu subtilitate prin amănunte percutante în universul femeii îndrăgostite: "Uneori, sunetul acestui glas şRobin, iubita eiţ o topea atât de brusc, că stomacul i se strângea şi ea se apleca, chircindu-se; în ceasurile care urmau, nu mai exista nimic pe lume decât limba..." Până îşi va întâlni iubita, Denise nu poate trăi decât într-o stare de ameţeală hipnotizantă. Fiinţă echilibrată de altfel (e un celebru bucătar pentru care se bat restaurantele oferindu-i salarii astronomice), Denise trăieşte într-un minunat paradox: "Făcuse o pasiune pentru o femeie heterosexuală, măritată cu un bărbat cu care i-ar fi plăcut ei însăşi să se mărite".

Romanul lui Franzen (apărut în 2001, distins în acelaşi an cu National Book Award) se va bucura de succes printre cititorii români. Şi succesul ar fi explicabil. Tematică contemporană, situaţii clasice dar iluminate interesant, modificări de tonalitate şi chiar de tehnică narativă (în penultima parte proza e vitalizată ingenios prin transcrierea unor mailuri dintre Denise şi Chip) şi, de ce nu, se citeşte nesperat de uşor, traducerea Corneliei Bucur fiind fără cusur. În lumea poveştilor fantasy care au luat cu asalt scena literaturii, un roman realist e mai mult decât binevenit. Mai ales dacă avem în faţă o tristă frumuseţe americană, precum Corecţii.


Jonathan Franzen, Corecţii, traducere de Cornelia Bucur, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 546 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara