Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
O carte restaurată de Gabriel Dimisianu


Chiar dacă în tiraje mici, apar azi mai multe cărţi (titluri) decât odinioară, ceea ce face mai dificilă acţiunea de urmărire şi triere. Spre ce să ne îndreptăm mai întâi? Prea adesea întâmpinăm aleatoriu noile apariţii, după cum ne ajung sub priviri. Destule, ce e drept, nici nu merită să ne ajungă, dar sunt şi altele care merită şi nu ne ajung. Există cărţi bune pe care abia dacă le vedem consemnate la rubricile de anunţuri şi uneori nici acolo.

O carte bună care nu a reţinut atenţia cronicarilor literari, cu o excepţie, este romanul Ţarcul de Costache Anton, apărut la Editura „Cartea Românească” la sfârşitul lui 2002. Excepţia o constituie Nicolae Bârna, care i-a dedicat un comentariu atent în „Viaţa românească” (nr. 10/2003). Alte ecouri, după ştiinţa mea, Ţarcul nu a înregistrat.

Şi este totuşi o carte „de ţinută”, „scrisă bine, frumos, limpede”, cum constata Nicolae Bârna în amintita cronică. O carte cu o structură complexă, aş adăuga, antrenând desfăşurări epice şi personaje care se reţin. Este nedrept să fie ignorată.

Să spun însă că nu de o carte nouă este vorba, şi nici de o reeditare, ci de o carte restaurată. La origine s-a aflat romanul Dimineţile lungi, scris de Costache Anton pe la începutul anilor ’70 ai trecutului veac şi publicat în 1976. L-a reluat, cu modificări, într-un alt roman, Întâlniri paralele, din 1986, considerat de Valeriu Cristea, la apariţie, „o carte matură a prozei noastre contemporane”, „un roman dens” (v. în Fereastra criticului, 1987). Dar amândouă versiunile avuseseră de suportat agresiunea cenzurii, autorul văzându-se constrâns să elimine părţi din textul originar şi să facă şi alte schimbări. În sfârşit, a treia versiune, Ţarcul, reprezintă forma restaurată a acestui roman a cărui scriere şi rescriere s-a întins pe durata a trei decenii. Bine ar fi fost ca autorul (sau editura) să ne fi prezentat într-o notă însoţitoare, oricât de succintă, istoria elaborării acestei cărţi, atât de accidentată. Am fi avut astfel încă un document care să mărturisească despre confruntările literaturii cu instituţia controlului ideologic, despre felul în care aceste confruntări au marcat, în era totalitară, destinul unor opere. Este de presupus că alt ecou public, deci alt destin, ar fi avut cartea lui Costache Anton dacă apărea neamputată în anii ’70, adică în chiar epoca pe care o răsfrânge în multe aspecte de viaţă instituţională, de mentalitate şi de climat social. Erau acolo trimiteri la starea de lucruri din acea perioadă, erau referiri incisive la o „actualitate” care nu spun că azi nu mai interesează, dar interesează altfel decât ar fi făcut-o atunci. În chip fatal, imaginile despre anii ’70 s-au istoricizat, au căpătat patină.

Putem urmări în romanul de care vorbim, astfel cum a fost el restaurat, o linie fermă şi totuşi discretă de critică socială, vizând realităţile timpului. Îndeajuns de fermă încât să-i fie şi azi sesizate ţintele şi îndeajuns de discretă încât să nu pună în umbră preocuparea principală a prozatorului: aceea de a înfăţişa evoluţii morale şi psihologii. Şi nici pe aceea de a evoca atmosfera unor medii.

M-am referit mai înainte la structura complexă a romanului Ţarcul. Avem de-a face, într-adevăr, cu o astfel de structură, prin aceasta înţelegând construcţie pe paliere multiple, intervertiri cronologice, dirijarea fluxului epic pe mai multe canale de înaintare.

Două sunt vocile naratoare ale romanului, aparţinând unor personaje care pe rând se confesează, coborând fiecare, pe firul trecutului propriu, până la cele mai vechi amintiri. Evocă evenimente, experienţe pe care le-au trăit în planuri separate, în lumi paralele, neconvergente, s-ar fi zis, căci astfel îi apar cititorului până către sfârşitul romanului, când perspectiva oarecum se schimbă. Începe să se vadă că există legături între lumile celor doi, între evenimentele pe care ei mental le reconstituie, între experienţele lor omeneşti, legături purtătoare de sens.

Dar să vedem mai de aproape ce e cu aceste personaje din ale căror retrospecţii alternante germinează şi creşte substanţa epică a romanului. Una din vocile naratoare este aceea a liceeanului Tin, violonist în formare, venit din provincie la Bucureşti să-şi petreacă vacanţa de vară în locuinţa unchiului Alexandru şi a verilor săi, urmând tot atunci să ia lecţii de vioară de la o fostă mare muziciană acum în retragere. Cealaltă voce naratoare este a unui om din generaţia matură, juristul Şerban Strava, şi el provincial găzduit temporar în aceeaşi casă a unchiului Alexandru, unchiul lui Tin pentru că lui Strava îi este cumnat. Între mai toate personajele cărţii sunt de altfel legături de rudenie. Deşi locatari ai aceluiaşi imobil, cei doi aproape că nu se întâlnesc, casa unchiului Alexandru, care e demnitar, fiind de fapt o luxoasă reşedinţă, cu parter, etaj, mansardă, cu încăperi numeroase şi mai multe livinguri, cu intrări şi ieşiri multiple, cu grădină, garaj şi tot felul de acareturi. Este şi multă lume acolo şi un necurmat du-te vino: verii şi verişoarele cu grupul de prieteni gălăgioşi, părinţii şi bunica Maie, fosta ilegalistă, personalul de serviciu şi undeva, într-o cameră de la mansardă, procurorul Strava, neparticipant la agitaţia celorlalţi, petrecându-şi timpul cu cititul sau făcând însemnări în jurnal. Coboară rar pentru scurte plimbări în grădină.

Rememorările lui Tin, încă nedetaşat sufleteşte de copilăria petrecută în oraşul din nord, sunt luminoase şi tandre, marcate de spiritul vârstei generoase, chiar dacă băieţaşul, despre care se spune în oraş că „va fi un al doilea Enescu”, nu avusese parte de o copilărie tocmai idilică. Aceasta şi din pricina tatălui, mai mult temut decât iubit, profesorul de liceu înţepenit în formalisme, „teribil de ordonat”, rece, cultivând despre sine o imagine pe care fiul nu ezită să o califice drept „poză”. Dar aceasta într-un moment de distanţare critică pentru că altfel Tin este generos, iertător, gata totdeauna să vadă partea bună din oameni, nesuspectând pe nimeni de rele intenţii, chiar dacă uneori ar fi trebuit să o facă. În ambianţa bucureşteană se dedică studiilor muzicale dar se şi îndrăgosteşte de verişoara Uca, fata dăruită cu fervoare lecturilor filozofice, o preocupare despre care nu se ştie sigur dacă e autentică sau simulată din snobism. Un lucru la urma urmei lipsit de importanţă pentru Tin pentru că el oricum o iubeşte. Este cutreierat de elanuri dar şi le poate şi stăpâni, rezistând „asemenea lui Ulise, care se lega de catarg” tentaţiei de a se alătura odraslelor de ştabi în „escapadele” acestora, porniţi în trombă din curtea vilei cu maşinile lor decapotabile. Rămas singur, îşi ia vioara şi exersează ore în şir, impunându-şi acest ascetism în numele pasiunii pentru artă şi al unei vocaţii resimţite şi pe care nu vrea să o trădeze.

Celălalt protagonist al rememorărilor, Şerban Strava, este din altă generaţie decât Tin, trecut de mijlocul vieţii, un om apăsat de amintirea eşecurilor, a erorilor comise, a loviturilor piezişe primite de la oameni crezuţi integri şi pe a căror prietenie se bizuise. Juristul cu strălucite rezultate la absolvirea facultăţii crezuse că va putea pune în aplicare ceea ce învăţase, acţionând pentru respectarea legilor, bune, rele cum erau în societatea de atunci. Treptat ia însă act de faptul că numai de formă erau legile respectate şi nici chiar numai de formă de aceia care dobândiseră acces, cât de cât, la pârghiile puterii politice, indivizi discreţionari puşi pe ajungere cu orice chip, comiţători de abuzuri, de nedreptăţi. Astfel i se arată, deşi multă vreme crezuse că este altfel, Boldun, directorul marelui combinat de prelucrarea lemnului unde Strava îndeplinise, mulţi ani, funcţia de consilier juridic. Îi sprijinise lui Boldun urcuşul social pentru că-l socotise om dintr-o bucată, pornit de jos însă dispunând de multe calităţi, energic, bun organizator, om cu simţul dreptăţii. În realitate era discreţionar şi rapace, perfid, abil mânuitor de relaţii, ilustrând o carieră tipică de activist al vremii, poate prea tipică în felul cum este proiectată literar, prea în spiritul unei formule de personaj care i-a tentat şi pe alţi prozatori în epocă, pe un Al. Ivasiuc de pildă. Boldun se va dispensa de un consilier ale cărui scrupule de legalitate începuseră să-l incomodeze, trecându-l fără avertizare pe Strava pe un post obscur la secţia de documentare tehnică a combinatului. De atunci începe năruirea lăuntrică a nefericitului Strava, tulburarea echilibrului psihic, de atunci angoasele, frica de somn (nu vrea să doarmă pentru a evita coşmarurile), semne ale unei nevroze ce pare a fi fără leac.

Spuneam că există o relaţie semnificativă între adolescentul Tin şi maturul Strava, deşi ei aproape că nu se cunosc, ultimul asistând totuşi odată, cu încântare, din penumbră şi neştiut, cufundat într-un fotoliu adânc, la exerciţiile de vioară ale primului, care interpreta o partitură din Bach. Ce îi apropie, ca prezenţe ale romanului, este o relaţie de afinitate morală, faptul că fiecare întruchipează, ca personaje, o ipostază a inocenţei, a idealismului naiv, a candorii dezarmate, rănite grav în cazul lui Strava, cum încă nu i s-a întâmplat lui Tin, dar s-ar putea să i se întâmple. Acesta este cercul care pe amândoi îi cuprinde, „ţarcul” în care se găsesc închişi, cum sugerează şi titlul simbolic al cărţii, dacă i-am înţeles eu bine semnificaţia. Cred că nu fără rost se vorbeşte, de mai multe ori în carte, despre „ţarcul mieilor”.

Sunt de urmărit şi alte linii tematice în scrierea de faţă care este şi un roman al crizelor adolescenţei, al realizării destinului creator, al familiei, al bolii, al rupturii dintre generaţii şi poate de aici şi acea senzaţie de supradozare de la sfârşitul lecturii. Autorul şi-a pus în joc toate mizele, năzuind la o împlinire literară de anvergură. În urmă cu patru decenii, un roman pentru tineret, Seri albastre, îl făcuse scriitor popular pe Costache Anton, concurent redutabil al unui C. Chiriţă, cu Cireşarii săi. Acum, în schimb, o carte de factura celei discutate, în care a învestit atât de mult, trece ca şi neobservată. Capriciile receptării!




Costache Anton, Ţarcu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002, 432 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara