Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
O carte tulburătoare de Gheorghe Grigurcu


Dar aceste limite nu sunt, cum s-ar părea, trăsături ale neantului ca atare (terifiant întrucît refuzîn-du-se reprezentării), ci forme ale existenţialului, dilatate, infuzate de-o energie a rezistenţei care mobilizează fiinţa ce pare a dispune de un misterios plan de rezervă. Departe de-a se subordona dispariţiei, aceasta îşi făureşte un nou sistem de referinţe, o nouă textură de imagini care îi îngăduie a supravieţui, uneori pătrunse chiar, paradoxal, de efluvii de prospeţime. O probă pe cît de tulburătoare pe atît de convingătoare în acest sens ne-o oferă cartea lui Ion Zubaşcu, Moarte de om, ce ar fi putut fi subintitulată „Cronica unei morţi anunţate". Cu o stăpînire de sine pilduitoare, poetul suferind îşi înregistrează minuţios evoluţiile unei cumplite maladii, analizele, tratamentele, toată cohorta de dureri, unele „insuportabile", dar şi nimbul acestei stranii existenţe secunde în care trece nu neapărat ca într-o anticameră a extincţiei, ci ca într-o nouă etapă a vieţii, aptă a stîrni observaţii, atracţii, idei, emoţii. O iluzie sau un nou semnal al nefiinţei sfîrşitului? Oricum, lauda i se aduce renăscutei, mîntuitoarei pulsaţii vitale, într-un loc sinistru: „într-o bună dimineaţă m-a trezit Hieronimus Bosch din somn / şi mi-a poruncit scurt du-te la ei coboară între ei / în infernul din subsolurile Centrului Mondial de Oncologie / în buncărele pavate cu piatră cu uşi grele de plumb / ca nişte adăposturi antiatomice" (Tragedii de familie). Precum odinioară M.Blecher, poetul nostru scrutează cu nereţinut interes mediul clinic în care a pătruns, constatînd aici o umanitate specifică. Un mod al omenirii de-a continua să trăiască oarecum subversiv, provocator la adresa convenţiilor, sub semnul unui umbros triumf. Diferenţa dintre efemer şi veşnic se estompează (Bufetul Oşanca). Obiectivarea obţinută prin asumarea perspectivei epice aduce negreşit o alinare. Camarazii de suferinţă dobîndesc, în stridenta anormalitate a diagnosticelor, rănilor, amputărilor lor, un aer de inopinată normalitate de moment, de realitate, precum actorii, pentru ochiul nostru, sub durata spectacolului ori a rulării filmului. Un domn cu valva aortică înlocuită şi testicolele extirpate, o doamnă fără uter şi rect, un tînăr cu SIDA şi pancreatită, care „nu mai are ce scoate din el decît sufletul", constituie eşantioanele unui spaţiu nou, al intermundiilor. Neajungînd încă dincolo, bolnavii apar contextualizaţi robust de înfăţişările netulburate, ispititoare încă, ale Naturii. Aşezaţi între arborii înalţi, care nădăjduiesc să se ridice mai sus de etajele spitaliceşti, sînt vecini cu cireşele ce se coc în pom, în vreme ce, deasupra, „doi porumbei se împreunează pe-o creangă". Reîntorcîndu-ne la actantul liric, să remarcăm că acesta caută şi găseşte mereu puncte de sprijin suplimentare în impactul cu criza thanatică. Nesaţiul vieţii e atît de puternic încît nu se mulţumeşte cu vieţuirea pură, prezentă, colcăind de dorinţe, întorcîndu-se spre trecut, anexîndu-şi fragmente afective ale acestuia. Retrospecţia se poate vădi la fel de benefică precum exersarea frenetică a actualităţii. Doctoriţa care-i face o ecografie pacientului îi vede organele interne tremurînd aidoma elevilor în bănci la examenul de admitere. Acelaşi medic evaluează, timp de decenii, viscerele bolnavilor aşa cum ai deschide sertarele unui dulap ticsite cu toate mărunţişurile de epocă. Nu lipsesc nici analogiile culturale. O infirmieră, cu faţa întunecată iniţial, se îmbunează brusc, cînd autorul îi dă toţi banii pe care-i avea asupra sa, găsind un ton tandru precum o „Pieta afectuoasă". În fine, Ion Zubaşcu mărturiseşte că a „scîncit scurt ca sfîrşitul lumii lui T.S.Eliot". Dar marea noastră speranţă e de ordin transcendent. Ea vizează o relaxare a timpului, pînă cînd acesta atinge absolutul, cînd prezentul trecutul şi viitorul se mistuie în fiorul mistic, intemporal. Răul biologic poate fi cu adevărat învins doar de credinţă, nu de una exterioară fiinţei, abstractă, ci de o credinţă contopită cu fiinţa însăşi, imanentă acesteia. Providenţa se pronunţă aici din interiorul verbelor literare, „din miezul lor cel mai adînc", reverberaţie a veşniciei: „Ştiu încă o dată că Dumnezeu e viu şi îmi răspunde. Voi trăi, voi supravieţui".

Ion Zubaşcu: Moarte de om. O poveste de viaţă, Ed.Limes, 2010, 96 pag.