Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O comedie poetică a morţii de Adina Diniţoiu

Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise, Colecţia „Neo” (coordonată de Alexandru Muşina), Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012, 72 pag. Poetul Liviu Ioan Stoiciu a publicat în 2012 un nou volum de versuri, Substanţe interzise, în colecţia „Neo” (coordonată de Alexandru Muşina), la Editura Tracus Arte. Alcătuit din trei secţiuni, „Cu mâna pe inimă”, „Din parcela K” şi „Hai cu tata”, volumul trece de la o serie de poeme să le spunem mai „personale” (în prima secţiune) – în care se exprimă o voce poetică la persoana I – la poemele anecdotice, cu personaje, situate întrun decor rural, impregnat adesea de simboluri religioase şi superstiţii à la Marin Sorescu din ciclul La lilieci. Altfel, peste toate cele trei secţiuni pluteşte o atmosferă comună, apăsătoare, depresivă, şi o constantă imagine a morţii. Iată, de pildă, poemul Aştept aprobare, un poem la persoana I, dar combinat şi cu o secvenţă anecdotică, de dialog: „Mă afund în interiorul meu, îngheţ de frig, dârdâi,/ pe zi ce trece mi se încetinesc mişcările,/ nu mai am nici un motiv să/ ies la suprafaţă. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu/ bănuieşte cât de departe am ajuns./ Totul devenind anevoios de la o vârstă... N-am/ noroc să mă mai bucur de nimic, se/ apropie staţia. Aici mă aşteaptă o mică alinare. O ţigancă:/ faceţi magie neagră? Hai, conaşule,/ trezeşte-te. Aici e? În jur, basmale turceşti, legate la/ colţuri, lumânări aprinse, un lacăt/ deşurubat, fese dezgolite, pulbere, întunecime.../ (...)/ Mestec, absent, grăunţe înmuiate în/ vin. Una câte una amintirile îşi/ dau duhul şi putrezesc. Îmi faci cu/ ochiul. Ura! Mă văd întins în pat. Plutesc/ la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald,/ nu mă mai afund, acum mă înalţ. Şi tot aşa, până prind un/ moment de trecere, aştept aprobare”. Mai puţin reuşite decât poemele din secţiunile următoare, textele din Cu mâna pe inimă (precum cel de mai sus) – aflate undeva între notaţia brută, bolovănoasă, a unui depresiv posac şi un anume ritm poetic – au, totuşi, o frazare recognoscibilă, discontinuă, sacadată, care dă tonul întregului volum. În poemul omonim din secţiunea de mijloc, se simt deja umorul sorescian, cu accente ironice, din La lilieci, ca şi dramatizarea unor scene cu morţi, strigoi, vedenii în cimitir (sau în spaţiul rural în genere), mizând pe contrastul dintre insolitul situaţiei şi dialogul familiar: „Fizician, totuşi, nu metafizician, citeşte ce scrie pe/ cruce, nu-i vine să creadă, visează?/ Un pumn în plină figură îl trezeşte – ce cauţi, bă, aici,/ în cimitir, la ora asta (dacă era în /noaptea de Înviere mai înţelegea, aprindea o/ lumânare la morţi, dar aşa?). În cimitir, unde găsea/ particule cu care se întâmpla să/ interacţioneze: pe unde ai intrat? Pe poartă, să trăiţi, eu/ sunt... A, tu erai... Şi-ai schimbat coafura./ Era mortul din parcela K, reîncarnat pentru o oră, două, cât/ o fi plătit, că are ăsta un talent să/ mă sperie, l-am iertat, mi-a dat bani de băut. Nu/ se mai ruşinează de urât”. În Călăuza, poemul cu nume tarkovskian, odată cu venirea zorilor, există, însă, şi situaţia inversă, de defamiliarizare, de insolitare, de transformare a ambientului în „necunoscut”, într-o „aventură a trecerii pe lumea cealaltă”: „În zori, când ceea ce-ţi este familiar capătă brusc/ înfăţişarea necunoscutului. Sau/ înfăţişarea a ceea ce este de neînţeles şi de nepătruns”. Cele mai reuşite poeme din volum (inegal) sunt în secţiunea ultimă – dominate de aceeaşi imagine a morţii, a vacuităţii interioare, ca şi a celei universale: „... Înlăuntrul/ nostru e viscolul.// Zilele trec monoton şi nu mai aşteptăm nimic. Moartea/ mai presară puţină pudră magică...” (Iarba elefantului). Voi încheia cu un citat din textul care dă titlul volumului, un poem, cum spuneam, dintre cele mai bune din carte, din categoria textelor cu personaje, a comediei umane (rurale) soresciene, însă mai liric, melancolic şi simbolic („substanţe interzise”, „particule” în altă parte, din aceeaşi sferă semantică a morţii): „Mişcări ale simţurilor, subtile. Îţi/ pârâie sub tălpi florile trimişilor din adâncuri, flori ale/ copacilor scuturaţi de furtună astă noapte,/ într-o grădină. Grădină// a bunicului tău, găsit mort acum trei ani în coliba/ lui de popas, jumătate îngropată/ în pământ, care te sperie şi azi: calci înfiorată, ai năluciri,/ cei ce vin pe urmele tale vin bubuind/ şi se succed pe urmele lor asemenea valurilor Mării Negre./ Cine sunt? Sunt/ trimişi ai substanţelor interzise, din adâncuri,în luna/ mai...”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara