Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O conversaţie încântătoare de A. Gh. Olteanu

Conversaţia cu Nora Iuga,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2011, 187 pag.


Am cunoscut-o pe Nora Iuga în 2005, când hazardul ne-a îngăduit împreună în Neptun, la festivalul „Zile şi nopţi de literatură“ organizat de Uniunea Scriitorilor. O femeie volubilă, toată energie, cu o tolbă plină cu poveşti insolite. Discutam, comentam, povesteam şi ne minunam din orice.

Mai ales la prânz şi la cină. La sfârşitul sejurului, ţin minte că am făcut o scurtă plimbare pe plajă; atunci un gest de-al Norei m-a înfiorat: a privit marea cu seninătate şi şi-a făcut semnul crucii. Mi-a mărturisit că ea are un altfel de crez, unul aproape păgân: crede în supremaţia naturii, se închină munţilor, mării...
Citind acum cartea Gabrielei Gîrmacea, inspirat numită Conversaţia cu Nora Iuga am senzaţia că pătrund în alt chip în intimitatea poetei. E o carte ingenios decupată de autoare, doamna Gîrmacea având un mare merit: înainte de a începe discuţiile cu Nora, îi citeşte/ reciteşte întreaga creaţie şi alege întrebări deştepte, provocând-o continuu pe autoarea care răspunde sincer, nesfiindu-se să facă mărturisiri incomode cu aceeaşi plăcere şi voluptate cu care scrie, citeşte, vorbeşte dar mai ales trăieşte.
În cele 9 capitole, Nora Iuga se lasă descoperită cu tandreţe, parcă. Poeta îşi memorează nostalgic începuturile – generosul Miron Radu Paraschivescu, lansând-o şi primind-o în grupul Oniricilor – recunoaşte că în creaţie se bizuie mai mult pe instinct, iar spontaneitatea îi filtrează lecturile. (Apropo de instinct, discutând zilele trecute cu ea, regreta că scriitorului israelian Amos Oz nu i se pusese această întrebare: când scrie, pune mai mult preţ pe raţiune sau pe instinct?) Îi numeşte apoi pe cei trei titani care i-au marcat scrisul – Kafka, Joyce şi Günter Grass – şi dă o definiţie neobişnuită traducătorului care, trebuie să recunosc, mi-a plăcut enorm: Traducătorul îl cunoaşte mai bine pe autor decât mama, iubita, soţia pentru că-l ştie prin intermediul limbii, care conţine toate nuanţele invizibile ale fiinţei lui.
Fiind germanistă, Nora Iuga ne plimbă îndeosebi prin spaţiul pe care-l simte ea familiar. Interesant îmi pare ce ne povesteşte despre Berlinul în care a stat, în diverse perioade ale vieţii – zile, luni sau chiar ani. Nemţii sunt avizi de artă în toate ipostazele ei: zilnic au loc zeci de evenimente, expoziţii, concerte, spectacole de tot felul, dar mai ales lecturi publice, acestea fiind găzduite în spaţii neconvenţionale: în biserici, cofetării, cafenele, teatre, ba chiar şi în brutării. Dar, mai afirmă ea, scriitorul care citeşte din producţia proprie, musai să facă şi spectacol. Pe scenă scriitorul dansează, cântă, poartă o eşarfă, o floare, un joben... e şi actor. (Acum înţeleg; am un prieten, scriitor din Münster care, proaspăt revenit dintr-o excursie în Grecia a scris o carte despre greci şi problemele lor actuale – criză, şomaj etc., condimentându-şi însă cartea cu fotografii de o calitate excelentă, ba chiar şi cu cântece greceşti. Şi aflu că în luna aprilie va avea lecturi publice din carte, dublate însă de recitaluri la chitară şi proiecţii fotografice. Doar aşa e invitat să-şi prezinte cartea în mai multe oraşe şi sate din landul lui.)
Traducătoarea Nora Iuga e un alt personaj fascinant. Nora mărturiseşte c-a tradus de nevoie – într-o vreme, când traducerile erau bine plătite (incredibil, chiar au existat asemenea vremuri?!?) – dar mai ales din vocaţie. Că jonglează cu o libertate „marca Oskar Pastior” când traduce poezie, acesta cerându-i expres să-i tălmăcească astfel versurile: Îţi dau toată libertatea. Scrie tu! Pe mine mă interesează muzicalitatea şi vibraţia interioară pe care tu, ca poet, poţi s-o transmiţi unui cititor de limbă română! (De aceea revin şi spun: poezia trebuie tradusă de poeţi! Vezi Mihai Cantuniari, traducându-l inegalabil pe Cesar Vallejo, ori Dinu Flămând tălmăcindu-l fabulos pe Fernando Pessoa!) Dar mai ales, traduce din dragoste! Când o descoperă pe Aglaja Veteranyi, trăieşte aproape un coup de foudre vizavi de scrisul acesteia, fiind sedusă de spiritul ludic, de stilul naiv-spontan, dar mai ales de talentul ei, genial, uriaş, înnebunitor! Un alt poet care o atrage în plasa traducerilor e Paul Celan. Dar ce poveste au aceste traduceri din Celan! După ce acceptă mândră provocarea de a-l transpune pe Celan în română, traducând pentru Samuel Tastet două volume – Trandafirul nimănui şi Zăbrelele limbii – munca îi rămâne nepreţuită, adică fără preţ: nu primeşte nici un leu, tirajul e meschin, 10 exemplare, iar editorul dispare în ceaţă... Şi uite aşa, în România nu există nici o antologie cuprinzând toată poezia lui Paul Celan! (Între 20 şi 23 martie a.c. are loc la Granada un colocviu reunind traducători spanioli şi catalani ai lui Paul Celan; Nora Iuga s-ar fi putut deplasa acolo cu cele două volume văduvite de orice ecou românesc, dând seamă lumii despre „chinurile facerii” acelor tălmăciri nefericite...) Aceeaşi încăpăţânată dragoste aproape c-o împinge în braţele unei noi traduceri, acum, la peste opt decenii de viaţă: o carte semnată de Kathrin Schmidt, un scriitor, dar mai ales un om deosebit...
E greu să cuprinzi în doar câteva pagini tot ce înseamnă cartea aceasta. Omul Nora Iuga îşi dă jos, rând pe rând, măştile, păstrând şi acum pofta nebună de joacă a fetiţei ce se visa să devină în viaţa reală actriţă!
Spectacolul poate să înceapă, pare a spune ea, vorbind despre începuturi: părinţii – artişti plimbători prin lume care i-au inoculat gustul călătoriilor, profesorii Călinescu şi Vianu, care au modelat-o (ce pagini hazoase ne oferă Nora despre „nebunul Călinescu” – cel care îi punea pe studenţi la examene să vorbească despre orice le trece prin cap, nu despre cursurile predate), oraşele de care i s-a lipit definitiv sufletul – Viena şi Buenos Aires, urbe în care regăseşte, nealterat, Bucureştiul îndepărtatei copilării – sau dând mărturie despre Nino Almosnino, iubirea-i de o viaţă, poetul nedreptăţit de zei căruia vrea să-i aducă acum nemurirea, publicându-i neştiutele versuri (tulburătoare până la lacrimi sunt paginile Norei vorbind despre Nino, cel deloc doritor de glorii: De foarte multe ori mă gândesc că el a murit să mă elibereze, ca eu să pot să-mi dau drumul total... Vreau neapărat să mai trăiesc vreo doi ani să-i scot o antologie exhaustivă şi să vorbesc despre el. Să se ştie că a existat un OM), în fine, tăifăsuind despre propria-i creaţie: poeme, romane, jurnale, chiar şi despre proiectul de carte-epistolă la care lucrează (aici nu insist, Nora trebuie citită, nu explicată; cu un singur vers vă incit, cel ce atinge trecerea timpului: Uite cum zboară zdrenţe negre la orizont, nu cumva arde timpul?).
Cartea-interviu are viaţă şi prin didascalii. Interesant mod de a conversa cu poeta şi-a ales doamna Gîrmacea; în timp ce răspunde întrebărilor puse, autoarea o priveşte, se înnegurează ori explodează admirativ şi toate detaliile acestea sunt viu punctate prin paranteze; iată de ce, involuntar aproape, am introdus şi eu parantezele mele în tot ce v-am povestit mai sus.
Nu vreau să închei fără a întări prin vorbe o senzaţie ce m-a marcat puternic la lectură: tot mai puţini oameni cunosc în ţara aceasta nefericită care trăiesc bucuroşi, aşa cum trăieşte Nora Iuga! Oameni care să fi descoperit un lucru aparent simplu, dar esenţial ca viaţa să ne fie suportabilă, vorba ei: Individul din noi hotărăşte dacă e fericit sau nu. E greu? E uşor? Voi hotărâţi; citiţi cartea şi poate deveniţi aidoma ei...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara