Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
O cronică identitară de Andreea Deciu


Operaţiile de schimbare de sex nu mai surprind astăzi pe nimeni, cel puţin nu în măsura în care ar fi şocat cu un deceniu sau două în urmă. Şi totuşi, există o aură de licenţios şi strident neobişnuit asociată încă inevitabil unei asemenea transformări identitare. În primii ani de studii doctorale am descoperit, în bibliografia obligatorie, numele unui de cercetător în domeniul retoricii, pe nume Donald McCloskey, autor de texte interesante despre retorica ştiinţei, în particular retorica ştiinţelor economice. Un an mai tîrziu Donald a devenit... Deirdre Mc Closkey. La momentul respectiv n-am acordat importanţă modificării, deşi colegii mei care îl/o cunoscuseră la conferinţe comentau cu apetitul inevitabilei bîrfe episodul cu pricina. La convenţia anuală a Asociaţiei de Limbi Moderne (Modern Language Association) din 1998 am ascultat o prezentare extrem de interesantă, o analiză a ideologiei marxiste şi impactului acesteia asupra retoricii, ţinută de Deirdre McCloskey. O femeie masivă, elegantă, cu o voce caldă (în ciuda unui defect de vorbire), cu un umor sec şi o detaşare de om care a trecut prin multe. Fără să vreau m-am gîndit la asemenea lucruri, în timp ce ascultam prezentarea. Un bărbat care şi-a schimbat radical identitatea, devenind femeie - iată mai curînd un personaj de film, sau de roman, nu un universitar notoriu pe care îl întîlneşti la conferinţe. Am revăzut-o pe Deirdre McCloskey în noiembrie 1999, tot la un simpozion de retorică, înconjurată de alţi universitari care păreau a-i fi amici de cînd lumea, perfect în largul lor în preajma ei, şi cu care glumea-flirta discret şi senin.
De curînd Deirdre Mc Closkey a publicat un volum-cronică a avatarurilor sale identitare. El conţine povestea transformării lui Donald în Deirdre, cu multe dintre detaliile ei mai curînd de articolaş de gazetă, sordide şi deprimante, dar şi cu reflecţii interesante despre libertatea individului (şi obligaţia sa) de a se prezenta celorlalţi drept cel care este, sau, ca să nu alunecăm în absolutism, drept cel care vrea cu adevărat să fie.
M-au surprins cîteva chestiuni la lectura cărţii lui McCloskey, unele dintre ele în bine, altele în rău. Mai întîi, uşurinţa cu care par a fi dispuşi oamenii, peste Ocean, să creadă că experienţa lor personală este exemplară pentru umanitate. Tolstoi îşi deschide, memorabil, romanul său Anna Karenina, cu următoarele cuvinte: toate familiile fericite se aseamănă între ele, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. Nefericirea ca principiu de individuaţie stă la temelia unui filon tragic în literatură, principiu pe care Pnin, de pildă, eroul lui Nabokov, îl enunţă destul de explicit la un moment dat. N-aş vrea să spun că însemnările lui Deirdre McCloskey mi-au produs neapărat o revelaţie, dar ele mi-au explicat dintr-odată foarte simplu motivul pentru care Tolstoi, Nabokov şi o lungă tradiţie înaintea lor stipulează corect nefericirea drept resort al individualizării: suferinţa, neîmplinirea sînt motoare excelente pentru naraţiune. Amărăciunea se cere conţinută, şi astfel vindecată sau poate doar domolită prin actul povestirii. O ştim prea bine încă de la Hanu Ancuţei, ai cărei eroi îşi varsă focul în istorisiri. Însă această individualizare produsă prin povestire accede foarte rapid la o treaptă superioară, cea a exemplarităţii. Odată povestit, destinul individual îşi arogă virtuţile pildei, iar idiosincrasia devine prototip. Transformarea aceasta e interesantă în sine, pentru că în ea se află, de fapt, virtuţile terapeutice ale povestirii. După ce şi-a enunţat şi exhibat unicitatea, individualitatea, destinul narat se poate consola cu gîndul reprezentativităţii sale. E de ca şi cum un ins se desprinde o clipă din mulţime, afirmîndu-şi diferenţa, doar pentru a se întoarce în secunda următoare în rîndurile celorlalţi.
Fireşte, povestea transformării lui Donald în Deirdre McCloskey nu poate deveni pildă pentru umanitate, decît în subtextul ei abstract, detaşat de detaliile care îi conferă specificitatea. Mai important decît faptul că personajul acestei naraţiuni este un bărbat devenit femeie este felul în care îşi contemplă el/ea identitatea, ca pe un fel de veşmînt neîncăpător, care trebuie ajustat, desfăcut şi refăcut pentru a deveni comod şi firesc. Scenariul e cumva previzibil: băiatul care încă de la vîrsta adolescenţei e ispitit să cunoască feminitatea altfel decît ceilalţi puşti de-o seamă cu el, nu ca pe o tentaţie care tulbură sexualitatea în formare, ci mai curînd ca pe un eu reprimat, ascuns. Această percepere a exteriorului, lumea femininului, ca fiind o interioritate secretă şi difuză, este o idee extrem de interesantă, prea puţin analizată de McCloskey, dar care într-un film precum recentul Being John Malcovitch a fost speculată strălucit. E surprinzător să descoperi în McCloskey - universitara, o autoare destul de superficială în propria sa biografie, care, după părerea mea îşi banalizează, chiar trivializează experienţa, coborînd-o de multe ori la nivelul unui factual minor. În cărţile sale dedicate retoricii ştiinţei McCloskey este o interpretă fină a unor fenomene complicate, şi totodată o autoare îndrăzneaţă, chiar agresivă uneori, pregătită oricînd să avanseze ipoteze îndrăzneţe, să meargă împotriva curentului. Ca autobiograf, Mc Closkey alunecă deseori nu atît în melodramă, cît într-un patetism destul de discret, ce-i drept, dar nu mai puţin agasant. Ceea ce strică tonul acestei povestiri este faptul ca ea e narată de vocea feminină, de Deirdre, chiar şi în capitolele concepute ca intenţie din perspectiva lui Donald. O voce feminină triumfătoare, care încearcă să prezinte cronica acestei transformări identitare ca pe un colosal succes. Dar naraţiunile identitare sînt, prin definiţie, deschise, ele nu pot sta sub semnul unui happy-end decît cu riscul de a deveni foarte simpliste sau teziste. M-a surprins, de asemenea, deşi poate în mică măsură, să descopăr naivitatea cu care Mc Closkey îşi reprezintă, idilic, universul feminin, drept un fel de republică compusă din surori şi mame, în care relaţiile umane se bazează exclusiv pe căldură şi dăruire reciprocă. Într-un fel, Mc Closkey este precum emigrantul care, odată ce a păşit pe tărîmul noii sale patrii, se crede în paradis. Urmează să se convingă ulterior că nu există paradisuri terestre.
Deirdre N. McCloskey, Crossing, University of Chicago Press, 288 pag, 2000.