Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O dezbatere profitabilă de A. Gh. Olteanu

În numărul 186 (444) din 9-15 octombrie 2008, revista Observator cultural publică o interesantă şi binevenită dezbatere sub genericul Eminescu: apune mitul, renaşte scriitorul. Intervenţiile sunt semnate de Şerban Axinte, Bianca Burţa-Cernat, Silvia Dumitrache, Carmen Muşat, Antonio Patraş, Dana Pârvan-Jenaru, Ovidiu Pecican.

Dezbaterea e cu atât mai incitantă cu cât participanţii au adeseori puncte de vedere diferite, chiar opuse, deşi se referă, cu precădere, la cam aceleaşi contribuţii exegetice de după 2000, unele chiar foarte recente: Caius Dobrescu, Mihai Eminescu. Imaginea spaţiului privat. Imaginea spaţiului public, Editura Aula, 2004; Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008; Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini, Editura Cartea Românească, 2008. (Sunt aduşi în discuţie, fireşte, şi alţi autori care au scris din perspective variate şi mai ales noi despre Eminescu în ultimii 20 de ani, dar accentul cade mai ales pe demersurile celor trei.)

Dezbaterea e de mai multe ori profitabilă. întâi, pentru că se constată că exegeţii îl abordează pe Eminescu (om şi operă) cu totul dezinhibaţi, eliberaţi adică de toate prejudecăţile cristalizate, în timp, după moartea poetului. în al doilea rând, pentru că e revelatoare de idei, chiar dacă nu întotdeauna noi. în al treilea, dar sigur nu în ultimul, pentru că oferă prilejul de a formula noi întrebări, în legătură cu destinul postum al operei poetului.

Momentul care a făcut posibil ca exegeza eminesciană să fie reluată - ca să zicem aşa - de la zero este, fără îndoială, grupajul de articole din Dilema (1998), valorificat nu atât în litera (au fost şi intervenţii nefericite atunci, după cum prea bine se ştie), cât în spiritul propunerii de modificare atitudinală faţă de opera (şi viaţa) poetului: abolirea poncifelor, eliberarea de zgura clişeelor şi mai ales lectura pe cont propriu a creaţiei eminesciene în integralitatea ei (Bianca Burţa-Cernat îşi intitulează intervenţia: Cine nu are acasă un Eminescu să-l cumpere (şi să-l citească). Pentru că, într-adevăr, nu atât de exegeze are nevoie, acum, Eminescu, cât de lectura operei. Iar cine este pasionat de literatură să-l citească - încă o dată! - pe cont propriu. Ceilalţi se pot "informa" (din exegeze) despre respectiva operă.

Lucrările celor trei, în jurul cărora se poartă dezbaterea, nu debordează de elemente de noutate. Ele nu lipsesc, fireşte. De n-ar fi decât ceea ce aflăm, din studiul Ilinei Gregori, despre şederea lui Eminescu la Berlin între 1872-1874 şi ar fi destul. Dar nu-i numai atât. Cele trei contribuţii reuşesc să reaşeze opera eminesciană în făgaşul ei firesc, restabilind relaţia dintre scriitor şi cititor (Iulian Costache), deviată, în timp, spre legătura cititorului cu haloul socio-cultural creat în jurul vieţii poetului. Şi totuşi - ne întrebăm - nu se merge prea departe când se sugerează că ediţia Perpessicius, care pare să aibă cea mai mare pondere în acest construct socio-cultural, ne-a oferit un Eminescu de o altă "valoare" decât valoarea lui intrinsecă? Cum constată Dana Pârvan-Jenaru, "după 1883 - ne demonstrează studiul lui Iulian Costache -, comunicarea literară pierde teren în favoarea comunicării extraliterare" (p. 10, coloana 2). Dar nu Eminescu însuşi intuise şi profetizase cu tristeţe că, în postumitate, viaţa va disloca opera? (Vezi penultimul pasaj de versuri din Scrisoarea I). însă nici unul dintre studiile de după 1990 nu propune o relectură critică a operei lui Eminescu, constată, împreună cu Nicolae Manolescu, Bianca Burţa-Cernat: "nimeni nu a mai propus, de la Ion Negoiţescu încoace ("ultimul mare cititor al lui Eminescu") o nouă lectură critică a operei eminesciene" (nr. 9, coloanele 2, 3).

în lipsă de aşa-ceva, ne mulţumim cu ceea ce spuneam: recontextualizarea poetului în timpul şi spaţiul în care a trăit şi a creat (prin nişte "exerciţii exegetice", cum îşi intitulează Ovidiu Pecican intervenţia; bine că n-a zis exersări!), după ce, în 1889, Maiorescu îl aşezase deasupra şi în afara acestor circumstanţe, punând piatra de temelie a mitizării fenomenului eminescian: "Ar fi crescut Eminescu în România sau în Franţa, şi nu în Austria sau Germania... Eminescu rămânea acelaşi, soarta lui nu s-ar fi schimbat." (Maiorescu, Critice, II, b.p.t., 1973, p. 256).

De aceea, noile abordări aduc o reparaţie morală teoriei lui C. D. Gherea, ceea ce-l îndreptăţeşte pe Antonio Patraş să vorbească despre "moştenirea lui Gherea": "deşi exclude hotărât posibilitatea influenţelor sociale, mentorul de la Junimea sfârşeşte prin a cădea într-un determinism chiar mai radical, biologic... în fapt, Maiorescu voia să impună ideea că personalitatea poetului modifică mediul, şi nu invers. Dar dreptatea a fost de partea lui Gherea, care a acceptat finalmente soluţia influenţelor reciproce." (p. 11, coloana 3). Este motivul pentru care "Demersul Ilinei Gregori are aceeaşi miză şcu a lui Caius Dobrescuţ... de a-l readuce pe Eminescu din nou pe pământ, în mediul unde s-a format, printre cărţile pe care le-a citit, în sălile de curs de la Berlin, pe aleile parcului din Charlottenburg sau în muzeul egiptean al profesorului Carl Richard Lepsius" (Patraş, p. 11, coloana 4). Sau, reluând în alt context: "...şi Iulian Costache şşi Ilina Gregoriţ duce mai departe moştenirea lui Gherea, trecută însă prin semiotică, prin estetica receptării şi prin alte câteva filtre hermeneutice... Cât priveşte meciul dintre Maiorescu şi Gherea, Iulian Costache preferă să rămână imparţial şi să asculte de... Caragiale, martorul poate cel mai lucid al epocii sale. Or, în paginile evocatoare despre prietenul dispărut, dramaturgul se arată indignat şi-şi exprimă perplexitatea faţă de procesul incipient al mitificării, dând astfel pe deplin dreptate lui Gherea "Ce Dumnezeu! Doar nu a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni despre trista lui viaţă!... a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi. Pe cine vrem noi să amăgim?" (Patraş, idem).

Toţi participanţii la dezbatere se arată entuziasmaţi de cât de multe mai are Eminescu să ne spună. Afirmaţia în acest sens a lui Eugen Negrici "...este confirmată în cele trei cărţi ce etalează şi deschid un orizont speculativ (pertinent, dar şi interpretabil!) şCe bine cade această paranteză!, n.m., A. Gh. O.ţ care, aspect esenţial, porneşte chiar de la Eminescu însuşi (sic!), de la viaţa şi opera acestuia" (Dana Pârvan-Jenaru, p. 10, ultimul paragraf). Or, tocmai felul în care sunt puse în valoare aceste noutăţi merită o atenţie specială. Ilina Gregori, lansând noi "piste de relectură şşiţ de reinterpretare... dezvăluie în paginile operei lui Eminescu anticipări ale psihologiei abisale jungiene şi elemente ale unei concepţii moderne despre istorie, ţinând seama de rolul inconştientului ca factor genetic al civilizaţiei. în plus, autoarea descoperă în scrierile sale elemente care anticipează hermeneutica modernă, de inspiraţie freudiană, a istoriei. Cititorul întâlneşte şi un Eminescu precursor al suprarealismului, iar în concepţiile desprinse din corespondenţa sa, cercetătoarea descifrează "o teorie in nuce a ceea ce psihanaliza va numi mai târziu acte ratate", fenomen care, conform verdictului unanim acceptat, ar fi fost descoperit de Freud." (Dana Pârvan-Jenaru, p. 10, coloana 3).


La rândul său, Caius Dobrescu descoperă în opera poetului "rezonanţe nietzscheene", "afinităţi cu naturalismul ibsenian, cu estetismul şi decadentismul" etc., etc. Dar nu s-ar putea, oare, ca toate aceste "anticipări", fără îndoială, adevărate şi legitimate de lectura atentă a operei, să cadă sub incidenţa unei ideologii protocroniste, vestejită vehement în chiar pagina următoare de către Antonio Patraş? (,Din păcate, figurile de prim-plan ale intelighenţiei noastre, când n-au avut curajul să tempereze asemenea triviale manifestări, au dat parcă şi mai multă apă la moară politrucilor apărători ai virtuţilor neamului, alimentând cultul strămoşilor şi al poetului naţional cu acea nesimţită invenţie numită protocronism." - p. 11, coloana 1). Sau, dacă nu protocronism, măcar imaginea unui "monstru cultural", genial în toate domeniile cunoaşterii umane, imagine de atâtea ori respinsă, probabil pe bună dreptate, de intervenţiile din presa de după 1990?!

O altă problemă este aceea a clişeelor care au însoţit (şi vor mai însoţi!) imaginea poetului, clişee devenite un serios obstacol în calea accesului spre opera reală a scriitorului: "luceafărul poeziei româneşti", "poetul nepereche", "sfântul preacurat al poeziei române" etc. Dar cine garantează că noile sintagme lansate, de pildă, de Iulian Costache "brand consacrat al literaturii române", "marcă de referinţă a culturii române", "erou civilizator" nu se vor adăuga, scoase din context, clişeelor de până acum?! Când, în anii '70 ai secolului trecut, Constantin Noica reactualiza vechea formulă a lui Iorga, "Eminescu - omul deplin al culturii române", spontan, lucrările participanţilor la Concursul Naţional de Limba şi Literatura română "Mihai Eminescu" s-au umplut cu această formulă, chiar dacă tema tratată nu era despre Eminescu. Pe de altă parte, în toate literaturile există asemenea sintagme-clişeu: "titanul de la Weimar" sau "patriarhul de la Iasnaia Poliana" tot clişee sunt. Cât priveşte calitatea de erou civilizator atribuită lui Eminescu, mie, unuia, conceptul mi se pare nu numai nepotrivit - ideea pe care vrea s-o exprime nici nu e, de altfel, nouă! - dar chiar periculos. Căci dacă Eminescu este un erou civilizator pentru că "poetul şi opera sa devin bunuri comunitare, intrând într-un patrimoniu în care realitatea suferă un proces de schimbări succesive..." (Silvia Dumitrache, p. 12, coloana 4), înseamnă că toţi creatorii-artişti ai lumii sunt eroi civilizatori, iar ceea ce a făcut poetul nostru intră în firea lucrurilor. Dacă mergem mai departe cu raţionamentul, fără să disociem - măcar în treacăt - între cultură şi civilizaţie, nu îl punem, cumva, pe poet în rândul eroilor mitici şi creăm premizele remitizării lucrării lui în literatura română - fireşte, dintr-o altă perspectivă - şi o luăm de la capăt? Mi s-ar fi părut, de aceea, mai potrivit şi oarecum suficient ca Iulian Costache să fi rămas la formularea de la p. 258, potrivit căreia Eminescu ilustrează - pentru că "face din Epigonii o "oază" şi ridică poemul la înălţimea unui rit de protecţie (s.aut.) - vocaţia de erou civilizator..." (s. cu aldine îmi aparţine, A. Gh. O.).

în fine, pentru că spaţiul nu ne permite să abordăm şi alte aspecte, aş încheia prin a spune că, prin Eminescu, noi trăim într-un paradox dramatic. Ceea ce, la 1870, era un motiv de mare satisfacţie, un miracol apreciat ca atare de Ibrăileanu (Eminescu "este o apariţie aproape inexplicabilă în literatura noastră. El a căzut în sărmana noastră literatură de la 1879 ca un meteor din alte lumi. întâmplarea a făcut ca unul din cei mai mari poeţi lirici ai secolului al XIX-lea, cel mai bogat în lirici, să se nască la noi, într-un colţ din fundul Moldovei", Studii literare, 1979, p. 333) a devenit, în timp, o valoare care pare să ne fi excedat, nefiind adică în stare - după cum susţin sau sugerează unii şi alţii - să-i facem faţă (s-o "gestionăm", cum se zice cu un cuvânt la modă), transformându-se, după un timp, doar într-un prilej de polemică mai mult sau mai puţin academică, de discuţii oţioase purtate uneori cu duşmănie şi nu rareori creatoare de complexe (pentru unii). Altfel spus, vorba Alexandrescului, "Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură". Oricum ar fi însă, e mai bine să avem ce dezbate decât să ne lipsească, în cultură, o astfel de şansă. La rigoare, ne putem consola: nu suntem singurii în această situaţie. întrebaţi care este cel mai de seamă scriitor din literatura lor, francezii răspund, de obicei, cochetând în chipul lor caracteristic cu un fel de fatalitate: helas! Victor Hugo. Mutatis mutandis: vai! Mihai Eminescu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara