Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O ediţie curioasă de Z. Ornea


Constantin Rădulescu (mai tîrziu adăugîndu-şi particula Motru) a făcut parte din gruparea de studenţi pe care Titu Maiorescu, redevenit profesor, la Bucureşti, în 1884, şi i-a selectat pentru a le încredinţa conducerea Convorbirilor literare şi a junimismului în genere. Ceilalţi aleşi au fost S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, M. Dragomirescu, I.Al. Rădulescu (devenit apoi şi Pogoneanu) etc. Tînărul Const. Rădulescu (încă nedevenit şi Motru) şi-a dat, fireşte cu T. Maiorescu, examenul de licenţă exact la 17 iunie 1889 (era într-o sîmbătă), ziua înmormîntării lui Eminescu. De aici, de la examen, profesorul, însoţit de studenţii săi (inclusiv de C. Rădulescu), au plecat, împreună, la solemnitatea înhumării marelui poet, urmînd, cu toţii, pe jos, cortegiul de la Biserica Sf. Gheorghe pînă la cimitirul Bellu. A doua zi, noul absolvent l-a însoţit pe T. Maiorescu în călătoria de vacanţă în străinătate, despărţindu-se, după o perioadă de împreună petrecere, spre Franţa (apoi şi Germania), unde a făcut serioase studii pentru doctorat. După frecventarea laboratorului Wundt, şi-a luat, cu acest vestit profesor german, un strălucit doctorat în psihologie. Dar, întors în ţară, l-a găsit pe T. Maiorescu înstrăinat şi deloc dispus să-l ajute pentru a căpăta o catedră la universitate. A fost cîţiva ani director al nou-înfiinţatei Fundaţii Regele Carol I (viitoarea B.C.U.) şi, apoi tocmai în 1906, cu sprijinul suveranului, a devenit profesor. A făcut o carieră strălucită în învăţămînt şi în ştiinţa românească (evident a fost şi academician, chiar o vreme, preşedintele acestui cel mai înalt for ştiinţific al ţării). Dincolo de psihologia experimentală (pe care continua să o stimuleze şi s-o proteguiască şi în anii războiului, după pensionare), specialitatea în care s-a remarcat, urmînd sugestiile acelei Völkerpsihologie germane, a fost determinarea formulei sufleteşti a românului. Lucrările sale fundamentale, citite cu folos şi azi, sînt Personalismul energetic, Timp şi destin, Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi, Vocaţia etc. Remarcîndu-se ca o personalitate culturală de prim ordin, întemeiază, în 1900, publicaţia Noua Revistă Română şi, după primul război mondial, Ideea Europeană, continuînd să se îngrijească şi de Revista de Filosofie, de el înfiinţată.


Fireşte, Rădulescu-Motru a întreţinut relaţii epistolare cu personalităţi de prima mărime din ţară şi străinătate. A publica această, probabil imensă, corespondenţă e o datorie care, realizată, nu va putea fi niciodată îndeajuns lăudată. Pînă atunci, dl Virgiliu Tătaru, cu sprijinul Inspectoratului pentru cultură Mehedinţi, ne propune o primă tentativă de acest fel. Cea mai mare parte a corpolentului volum (din cauza hîrtiei prea groase pe care s-a imprimat cartea, ceea ce o face foarte greu maniabilă) e alcătuit din corespondenţa primită şi emisă de filosof cu prilejul iniţierii, în Noua Revistă Română, a unor prestigioase anchete pe temele cele mai controversate. E o întrebare dacă aceasta este corespondenţa ilustrului filosof. Pentru că el emitea o scrisoare standard trimisă celor mai reprezentative personalităţi iar răspunsurile acestora, deşi formal adresate directorului revistei, exprimau opinia lor publică în chestiunea pusă în discuţia anchetei respective. În acest fel, se transportă în ediţia pe care o comentez pagini compacte din Noua Revistă Română, confundîndu-se ideea de corespondenţă propriu-zisă cu o antologie tematică din celebra publicaţie. Dar luînd lucrurile aşa cum ne sînt propuse, să spun că ideea acestei selecţii e, totuşi, foarte generoasă pentru că, din anchetele iniţiate, putem reconstitui fizionomia personalităţii democratice a filosofului nostru. Astfel chiar în primul an de apariţie a revistei, Rădulescu-Motru lansează ancheta pe tema, atunci (dar numai atunci?) răscolitoare "Opinia publică europeană şi chestiunea israelită în România", în speţă referindu-se la întrebarea dacă evreii trebuie sau nu să primească, la noi, drepturi politice şi pe cele ale dobîndirii proprietăţii rurale. Această anchetă ocupă în ediţia pe care o comentez 80 de pagini compacte. Cu excepţia cunoscuţilor antisemiţi, francezul Edouard Drumont, primarul Vienei Karl Lueger şi Houston Stuart Chamberlain, toţi ceilalţi chestionaţi au răspuns favorabil. Şi au fost mulţi şi tot nume de mare rezonanţă: Zola, Lombroso, Mommsen, Clemenceau, W.T. Sblad, Anatole Leroy-Beaulieu, W. Wundt, M. Nordau, Achile Loria, Ernst Mach, T.G. Masaryk, A. Esmein, Henry Fouwuier, P. Cauwés, Charles Richet, Luigi Luzzatti, dr. M. Beck. Zola era de părere: "Sunt pentru cea mai întinsă egalitate şi pentru cea mai mare solidaritate posibilă între toate popoarele pămîntului". Lombroso socotea: "Întrebarea pe care mi-o faceţi Ťdacă pot fi sfătuiţi românii să acorde evreilor drepturi civile şi politiceť cuprinde deja în sine răspunsul pe care trebuie să-l primească de la oricine este intelectual în Europa şi nu criminal sau om părtinitor, vreau să spun că egalitatea n-ar trebui să fie discutată de nimenea". Mommsen opinia: "În general, după părerea mea, e nedrept a lega drepturile politice de credinţă şi mai nedrept încă de a face să depindă judecata asupra moralităţii de naţionalitate". Clemenceau se pronunţa: "Cît priveşte acordarea drepturilor civile tuturor cetăţenilor ţării nici nu înţeleg cum se poate discuta în această privinţă. Aceasta este astăzi prima condiţiune a oricărei organizaţiuni civilizate. Cît despre chestiunea drepturilor politice, principiul este tot aşa de indiscutabil pentru mine." Leroy-Beaulieu considera: "România se pretinde stat european şi stat liberal şi, totuşi, legile sale faţă de evrei o pun în afară de statele europene, în afară cel puţin de statele occidentale, a căror santinelă ea se laudă pe drept a fi la gurile Dunării"? Wundt era de părere că "numai atît se poate afirma, în genere, că egalitatea de drepturi pentru evrei se impune, din punct de vedere moral şi politic, a fi acordată atunci cînd de fapt s-au unit cu ceilalţi locuitori ai ţării într-o singură naţiune... Totuşi, trebuie să recunosc că niciodată nu se poate produce o asimilaţiune complectă a elementelor, pe cît timp nu li se acordă acestora egalitatea socială şi politică". În sfîrşit, Masaryk considera: "La întrebarea dacă trebuie 363. E mult, e puţin? E prea mult, denivelînd ediţia. Alte douăzeci de pagini - numai! - sînt ocupate cu corespondenţă emisă de filosof, toate scrisorile reluate aici din revistele unde au fost publicate. Îndrăznesc să apreciez că epistolele acestea n-au prea mare însemnătate, că mai nici una nu e inedită cu adevărat şi că reluarea lor este cu totul întîmplătoare, neavînd deloc siguranţa că au fost reproduse toate scrisorile semnate de filosof apărute, de-a lungul vremii, în presa literar-culturală. E acesta rostul unei ediţii de corespondenţă? Întrebarea e, desigur, retorică. În sfîrşit, dacă tot am apucat să contabilizez sumarul ediţiei (deşi ediţia, ciudăţenie, nu are parte de un sumar ca atare) să notez că alte 136 pagini reprezintă corespondenţa primită de filosof. Acest capitol e ceva mai consistent. Rigoarea mă obligă să menţionez că şi aici, în această secţiune, predomină reproducerea unor epistole din presă, începînd de la cele apărute în Noua Revistă Română (dintre care una, excepţională, a lui Caragiale din 3-15 ianuarie 1910 expediată din Berlin şi reprodusă în publicaţia lui Rădulescu-Motru în 17 august 1912, adică la două luni de la moartea dramaturgului. Şi în notiţa redacţiei, şi ea reprodusă, - de ce? - se precizează că e vorba numai de una "din scrisorile sale adresate directorului nostru". Unde sînt celelalte scrisori trimise de Caragiale? În volumul de corespondenţă al ediţiei Caragiale volumul VII - de la Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură, sînt publicate cinci scrisori şi o telegramă semnate de ilustrul scriitor. De ce nu s-a apelat la acest volum, reproducîndu-se aici toate scrisorile scriitorului către profesorul Rădulescu-Motru? Şi, din nou, nici aici n-am siguranţa că se reproduc toate scrisorile adresate lui Rădulescu-Motru şi publicate în revistele literar-culturale sau de alt fel. Adaug că nu se poate descifra nici un fel de criteriu în ordonarea corespondenţei. Astfel, de pildă, după patru scrisori datorate lui Mircea Eliade, datate 1930 şi 1937, urmează imediat, brusc, una de Slavici din, probabil, 1916 şi, după o alta a lui Bogdan-Duică din acelaşi an, o alta a lui Petre Andrei tocmai din 1938 şi, apoi, altele ale lui Lovinescu din 1909. Totul e aici haotic şi lipsit de criterii. De altminteri, lipseşte cu totul (de aceea?) o notă asupra ediţiei, editorul făcînd, la sfîrşitul amplului său studiu introductiv, cîteva nesemnificative menţionări despre ediţie.


Nu uit să menţionez că am citit, totuşi, cu interes şi cu creionul în mînă această ediţie să-i spunem de corespondenţă, a lui C. Rădulescu-Motru. Editorul, dl Virgiliu Tătaru, a avut de partea sa mai mult entuziasmul decît ştiinţa alcătuirii unei ediţii de corespondenţă. Dar, repet, aşa deficientă cum e, este, totuşi, prima tentativă de a aduna într-o ediţie corespondenţa ilustrului filosof român.


C. Rădulescu-Motru, Corespondenţă. Ediţie alcătuită, îngrijită, studiu introductiv, notă şi bibliografie generală de Virgiliu Tătaru. 1999.