Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O ediţie de mare preţ de Florica Dimitrescu


O constatare destul de tristă este că specia editorilor de texte vechi româneşti se află - încă de mult timp - pe cale (rapidă...) de dispariţie. Ne aducem aminte cu nostalgie de anii '50 şi '60 cînd, sub îndrumarea competentă şi părintească - nu paternalistă! - a profesorului Jacques Byck, conducătorul sectorului de texte vechi de la Institutul de Lingvistică din Bucureşti, un grup de tineri se interesa şi se exersa în cîmpul de cercetare al acestor texte, primind, fiecare, să editeze cîte ceva din noianul de texte vechi existent în Biblioteca Academiei... Aceşti ani au trecut repede, s-au făcut multe proiecte, unele s-au şi înfăptuit, altele ba; astfel nu s-a realizat "visul" (utopic?) de a se elabora un Dicţionar al limbii române din sec. al XVI-lea, (ale cărui cca un milion de fişe gata lucrate şi clasificate alfabetic au pierit în 1975 într-un incendiu, cauzele lui nu s-au cercetat - oricum mai puţin dacă ar fi luat foc o gheretă de pîine sau de ziare - şi asta s-a întîmplat nu oriunde ci în incinta Academiei Române) atît de necesar înţelegerii ştiinţifice a bazei limbii literare române. În momentul de faţă numărul celor care se mai dedică acestei nobile îndeletniciri este cu totul redus. Şi, oricum, cei care, în timp, s-au ocupat cu textele vechi au editat, în general, un text (fapt extrem de meritoriu) - fiecare a fost "omul unei singure cărţi editate" - aşa că atunci cînd, de exemplu, spunem numele lui I. Rizescu, acesta este imediat asociat, în mintea filologilor, cu ediţia sa, Pravila Ritorului Lucaci (1581).
Au fost însă şi alţi editori de texte vechi care au avut şi pasiunea şi puterea să-şi consacre timpul mai multor texte.
Din această categorie mai rară se reliefează Stela Toma care are la activul ei editarea a numeroase texte voluminoase din vechea literatură românească, însumînd peste 2000 de pagini, transcrise, pe cînd alţi editori s-au ocupat de texte mai scurte. Profesionalismului şi hărniciei Stelei Toma i se datorează lucrări de primă importanţă pentru cunoaşterea temeinică a textelor româneşti vechi dintr-un arc de trei secole: al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea. După o muncă asiduă a publicat în anul jubiliar Dimitrie Cantemir, în 1973, Istoria Hieroglifică (p. 50-289; 391-419) (Editura Academiei), în 1976 Coresi. Psaltirea slavo-română (1577) (cele 3 texte au însumat 1300 de pagini transcrise) comparată cu psaltirile coresiene din 1570 şi 1589 (780 p. Editura Academiei), în 1981 Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor de D. Cantemir, antologie (216 p., Ed. Albatros), în 1982 Pars VIII Ruth (Biblia), München und Freiburg, în 1984 şi în 1989 a coordonat împreună cu prof. I. Chiţimia Crestomaţia de literatură română veche - pe criterii estetice - în care din totalul de 480 de pag. semnează 125 (Ed. Dacia, Cluj-Napoca), iar în 1988 transcrie 100 de pag. din totalul de 933 de pagini ale ediţiei Bibliei de la Bucureşti (Cîntarea cîntărilor, Cartea Ruth, Psaltirea, Evanghelia lui Matei, Epilogul) (Ed. Institutului Biblic). Cu toată această activitate prodigioasă echivalentă cu munca unui "sector filologic" întreg pe ani buni, Stela Toma a ieşit la pensie ca simplu "cercetător stagiar"... Dar nici ca pensionară, rîvna spre lucrul filologic nu a părăsit-o pe editoare şi, în condiţii materiale deosebit de aspre de curînd ne-a dăruit textul integral al Hronicului lui D. Cantemir în două volume apărute la Ed. Minerva în 1999 şi 2000 (ambele volume însumează 574 p.). Dacă se face adunarea paginilor ediţiilor Stelei Toma se ajunge la numărul impresionant de cca. 2500 pag. în care se înglobează textele transcrise ca şi tot aparatul critic necesar: nota asupra ediţiei, studii introductive, comentarii, note de subsol, bibliografii, indici, totul bazat pe o muncă de colaţionare şi de comparaţie cu alte lucrări deosebit de minuţioasă.
După cum se poate observa, Stela Toma a avut o înclinaţie specială asupra acestui "Lorenzo de Medicis al nostru" cum îl numea George Călinescu pe Dimitrie Cantemir, cel "îmbăiat" în culturi extrem de diverse, revărsate apoi în lucrări memorabile scrise în latină, turcă, română, rusă etc. a fost ales - ca o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice - membru al Academiei din Berlin la 14 iunie 1714. Cum pe vremea aceea se ştia extrem de puţin despre ţara noastră, Academia din Berlin l-a însărcinat pe Cantemir să-şi prezinte patria; fostul domnitor al Moldovei a răspuns prompt, "cu asupră de măsură", cu nu mai puţin de trei lucrări: Descriptio Moldaviae (1714-16), Historia Moldo-Vlahica (1717) şi, în fine, cu opera editată acum pentru prima oară în mod ştiinţific, de Stela Toma, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. În timp ce primele două cărţi, de mai mică întindere dar extrem de preţioase, în special Descriptio Moldaviae, au fost scrise în limba latină, ultima a rămas în manuscris în limba română, în alfabet chirilic. Elaborată într-o perioadă îndelungată, între 1719 şi pînă în anul morţii sale, în 1723 - aşa cum a dovedit Stela Toma exploatînd benefic însemnările marginale ale originalului - Hronicul este ultima lucrare a lui Cantemir, opera unui savant istoric. Într-adevăr, Hronicul are o structură asemănătoare cu a multor lucrări de ştiinţă propriu-zise din epoca noastră: materialul este împărţit riguros în "cărţi" - la fiecare "început" cu rezumate ale evenimentelor mai importante cuprinse -, la rîndul lor divizate în "capete", cu o bibliografie "la zi" impresionantă - un "catastih", ce cuprinde peste 150 de nume de istorici, geografi, filosofi etc. latini, greci, unguri, saxoni, germani, ruşi, francezi, italieni, polonezi, turci şi, evident, români. La sfîrşit ne întîmpină "Tabla hronologhicească" şi "Scară a lucrurilor şi cuvintelor care sînt mai de însămnat într-acest hronic". După cum se poate observa, totul concură pentru a dovedi caracterul modern al Hronicului unde este tratată critic şi sistematic istoria noastră de la origini pînă la descălecare. Ideea principală a cărţii este aceea a continuităţii pe care D. Cantemir o înţelege în sens nu numai etnic, ci şi politic şi lingvistic (autorul uzează de multe latinisme pentru a dovedi cît mai clar romanitatea noastră). Prin aceasta se poate afirma că ex-domnitorul Moldovei a fost un predecesor al Şcolii Ardelene. Hronicul este prima carte de istorie propriu-zisă românească deoarece "stabileşte faptele pe baza unei argumentări, dar mai ales pentru că practică o metodă de critică istorică, pentru a scoate adevărul din materialul brut al informaţiei dată de izvoare" (P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, viaţa şi opera, Bucureşti, 1958, Ed. Academiei, p. 233). Stela Toma afirmă pe bună dreptate în amplul şi, mai ales, bine informatul său "Studiu introductiv" (p. V-LIII la p. XIII): "În selectarea izvoarelor, orientarea lui Cantemir merge, de preferinţă, spre relatările scrise de contemporanii evenimentelor, despre care spune şCantemirţ că ar fi mai aproape de adevăr: "atîţea vrednici de credinţă istorici şi ales a cărora au trăit ş-au scris tot pre o vreme cu lucrurile ce se făcea şi singuri marturi privitori, iar nu audzitori, au fost" (p. 87). În acelaşi "Studiu introductiv" Stela Toma are un întins capitol intitulat "Stilul Hronicului" (p. XVI-XXVIII) în care face o temeinică analiză lingvistică a limbii utilizate de Cantemir în această operă.
Luîndu-şi, cu curaj şi binecunoscuta sa seriozitate, sarcina editării Hronicului, Stela Toma a lucrat ani de-a rîndul, la Biblioteca Academiei, pe microfilmul manuscrisului, originalul aflîndu-se la Arhivele Centrale de Stat din Rusia. În Biblioteca Academiei se găseşte, din 1959, microfilmul cu cota Mm. 83 ca şi o fotocopie mărită. Din păcate, Stela Toma a constatat că nu se poate avea încredere în fotocopia mărită - oricum mai comodă la lectură decît microfilmul - deoarece nu cuprinde notele marginale atît de importante pentru o serie de amănunte, pentru datarea terminării lucrării etc. Cum în ediţia de faţă nu sînt reproduse decît foarte puţine pagini în chirilică din original, nu ne putem pronunţa asupra calităţii transcrierii dar avem cel puţin două argumente să pledăm pentru acurateţea, pentru fiabilitatea ei: pe de o parte, îndelungata experienţă întru transcriere a Stelei Toma şi acribia ei dovedite în celelalte ediţii ale domniei-sale, dintre care pe unele le-am urmărit îndeaproape (v. de ex., recenzia critică la Coresi Psaltirea slavo-română (1577) în CL, I, 1977, p. 109-112) şi, pe de altă parte meticulozitatea cu care a analizat singura ediţie integrală a Hronicului în alfabet latin, cea a lui Grigore Tocilescu apărută exact în urmă cu 100 de ani, în 1901, în care a notat un imens număr de lecţiuni greşite, adaosuri în text, omisiuni de toate felurile, inconsecvenţe în transcriere, neaplicarea unor norme tehnice ferme, greşeli ortografice etc. etc. deşi Tocilescu a lucrat - din nefericire superficial... - pe textul original, aflat în Rusia. Observaţiile Stelei Toma sînt extrem de importante şi cele 6 pagini care le cuprinde (pp. LVII-LXII) exprimă o muncă sisifică de confruntare a întregului text din cele două ediţii.
Ediţia se încheie cu două capitole indispensabile unei lucrări ştiinţifice şi anume un glosar şi un indice. Meritul cel mai mare al glosarului este că, prin el, Stela Toma înregistrează numeroase prime atestări prin care devansează, în medie cu peste un secol, atestările existente în cel mai bun dicţionar al nostru, DLR. Doar cîteva ilustrări edificatoare: mahină este atestat în DLR tocmai în 1795, offichie "funcţie" - în 1779, prefaţie în 1813, proconsul în 1819, protovistiar "titlu de boierie" - în 1837 slovă - în 1896 etc., etc... În plus, glosarul Stelei Toma conţine cuvinte neînregistrate în DLR: protostrator, psevdoprofit, talmudesc ceea ce înseamnă că acest "glosar" reprezintă mult mai mult decît arată numele lui, şi anume, prin notele din subsol un adevărat studiu comparativ!
Cred că, deşi am subliniat cîteva dintre calităţile acestei ediţii, adevărata ei valoare nu o să apară decît cînd va fi utilizată de istorici, de etnografi, de lingvişti etc. După aproape 300 de ani de la scrierea acestui important text, era mai mult decît necesară o ediţie după toate rigorile ştiinţifice actuale, pe măsura în care Cantemir l-a alcătuit, la nivelul european al vremii lui. Cantemir a avut o viaţă scurtă (1673-1723) dar plină din toate punctele de vedere. Trăind, la cumpăna a două veacuri, Cantemir a vieţuit spaţial la răspîntia dintre Orient şi Occident, între Nord şi Sud, iar temporal la o răscruce unde se împletea medievalitatea tîrzie cu umanismul renascentist, spiritul baroc cu epoca Luminilor, după cum apare la Adriana Babeţi în lucrarea sa consacrată fostului Domn al Moldovei, Bătăliile pierdute, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998. Astfel, Cantemir poate fi socotit întîiul scriitor în acelaşi timp al ţării noastre şi al lumii, cel puţin al celei europene. De aceea trebuie să fim recunoscători Editurii Minerva, fostului ei director Tiberiu Avramescu, redactoarei de carte Daciana Vlădoiu şi, mai ales excepţionalei editoare Stela Toma pentru că ne-au mai deschis o fereastră spre înţelegerea acestei copleşitoare personalităţi a ştiinţei româneşti "fără hotare" (cinstită, de ex. de francezi care i-au alăturat basorelieful unora ale altor iluştri reprezentanţi ai culturii universale pe peretele Bibliotecii Sainte Geneviève din centrul Parisului... dar în ţara noastră cu cîte monumente ale lui Cantemir ne putem mîndri?). Ediţia de înaltă clasă supusă discuţiei aici ne redă cea mai erudită operă a primului adevărat, - dacă ni se permite a folosi un "anacronism" - VIP al spiritului românesc pe care fiecare profesor de română sau de istorie îl poate propune drept model tinerilor de azi. Cerem oare prea mult?