Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
O ediţie neconcludentă de Z. Ornea


Dl Mircea Handoca s-a devotat, încă în timpul vieţii lui Mircea Eliade, conservării şi editării operei marelui cugetător. I-a cîştigat încrederea încît acesta, la moartea surorii sale Corina, i-a încredinţat custodia arhivei sale bucureştene. A vrut mai mult decît asta şi a scris, în 1992, un fel de monografie, ratată, despre crîmpeie din viaţa şi opera lui Eliade. E evident că scriitura nu e domeniul său de rezistenţă, probă fiind şi prefeţele la unele reeditări ale unor romane. Ca bibliograf şi editor al corespondenţei savantului a înregistrat cîteva realizări importante, printre care ar fi de amintit primul volum (literele A-H) din corespondenţa savantului şi cele două volume din cea primită. Nefiind un spirit critic, dl Mircea Handoca e un adulator total al personalităţii căreia i s-a devotat. În consecinţă, a început, din 1998, să publice o suită intitulată "Dosarele" Eliade, în care publică opinii pro şi contra cugetătorului, fără comentarii, lăsînd - precizează dsa - cititorului să-şi facă singur o idee despre controversă. Primul volum era consacrat opiniilor despre tînărul Eliade exprimate în anii treizeci. Al doilea volum (ediţie), a apărut în 1999, transformă pluralul în singular, intitulat fiind "Dosarul" Eliade, adăugîndu-i-se şi un subtitlu "Cu cărţile pe masă". Obiectul acestui de al doilea volum îl constituie opiniile exprimate, în jurnalul său, publicat în româneşte în 1996 şi recent în limba franceză, de Mihail Sebastian despre prietenul său bun Mircea Eliade. Dl Handoca are îndoieli privind unele notaţii ale lui Sebastian despre Eliade şi ne previne, într-un scurt cuvînt înainte: "Trebuie să fim prudenţi în folosirea memorialisticii ca principală sursă documentară. Pentru a ne convinge de autenticitatea unor date, situaţii, întîmplări, jurnalele (atît al lui Sebastian, cît şi al lui Eliade) trebuie să fie coroborate cu documentul autentic de epocă". În litigiu sînt însemnările lui Sebastian despre episodul legionar al lui Eliade de pe la sfîrşitul lui 1936 pînă tîrziu în 1939. De aceea, editorul precizează în finalul succintului său cuvînt înainte: "Dacă mai sînt îndoieli asupra "exactităţii" acuzaţiilor de antisemitism, fascism, hitlerism, legionarism proferate împotriva lui Mircea Eliade, cred că numai probele pro şi contra prezentate în volumul de faţă (şi în următoarele) pot face lumină". Editorul are dreptate, dacă, într-adevăr, ar prezenta toate probele necesare relevării acestui litigiu. Cum se va vedea, aici probele definitorii, (tocmai ele!) sînt ocolite cu grijă preventivă. Şi, atunci, mă întreb de pe acum, cum se poate face lumină în acest grav contencios.
Să notez, de la început, că Eliade şi Sebastian au fost buni prieteni. Se vedeau periodic, împreună cu ceilalţi prieteni de generaţie, sau numai în familie (Eliade era căsătorit cu prima sa soţie, fosta Nina Mareş, iar Sebastian era becher), pe rînd în locuinţele celor doi parteneri. Fuseseră (din 1927 Eliade, din 1929 Sebastian) colaboratori ai ziarului Cuvîntul (de la o vreme chiar redactori şi-l venerau, deopotrivă, pe maestrul lor spiritual Nae Ionescu. Eliade i-a fost chiar student (Sebastian, ca student la drept, nu, dar îi frecventa, adesea, cursurile). Eliade i-a fost, mai tîrziu, după reîntoarcerea din India, asistent şi chiar suplinitor lui Nae Ionescu la catedra (de fapt, conferenţia) ilustrului profesor. Dar, repet, cei doi tineri erau buni, intimi prieteni. Şi-au recenzat, în presă, unul cărţile celuilalt şi se stimau, ca scriitori, reciproc. Cînd, în 1934, se produce scandalul iscat în jurul romanului lui Sebastian, De două mii de ani, datorită prefeţei antisemite (de un antisemitism fundamentalist, pe teme teologale) şi cartea era unanim înjuriată (şi de la dreapta şi de la stînga), Eliade, loial, publică un lung foileton în Vremea (în două numere), apărînd romanul şi polemizînd chiar cu profesorul său iubit pentru ideile din prefaţă. Deodată, nu fără o istoricitate a fenomenului, Sebastian îşi dă seama, de prin 1936, că bunul său prieten Mircea Eliade se converteşte spre legionarism (sau, păstrîndu-ne în termenii vestitei piese de teatru a lui Eugen Ionescu, se "rinocerizează"). A fost această observaţie a lui Sebastian despre convertirea lui Eliade la legionarism o efectivă tragedie, o rupere dramatic tulburătoare. Îşi dădea seama, disperat, că pierde un prieten de inimă, drag cu totul. Nu e un lucru oarecare o astfel de lovitură primită în adîncul sufletului de un tînăr aflat în al treilea lustru de viaţă, pe care o trăise mereu, din perioada maturităţii, în preajma prietenului privilegiat, ale căror opinii el, ca democrat şi evreu, nu le putea accepta. Iată un fragment din însemnarea lui Sebastian datat 25 septembrie 1936, în care eroul este chiar Mircea Eliade: "El este un om de dreapta, pînă la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi e cu Codreanu. Face numai eforturi - cît de penibile? - pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. Dar se întîmplă să-l răzbească, şi atunci ţipă, cum a ţipat aseară." Şi mai încolo, în însemnarea aceleiaşi zile, se întreabă tragic: "Îl voi pierde pe Mircea pentru atîta lucru? Pot uita tot ce este excepţional în el, generozitatea lui, puterea lui de viaţă, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tînăr, copilăros, sincer în el? Nu ştiu. Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare, şi acumulez mereu deziluzii - între care prezenţa lui la Vremea antisemită (comod, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat) nu e cea mai mică. Voi face tot ce e posibil ca să-l păstrez totuşi". Şi, iată, notaţia profund îndurerată din 2 martie 1937: "Lungă discuţie cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe. Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui - în sfîrşit leală - că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hasdeu - cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma... Toţi cei care nu sînt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sînt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă". Dar şi acum, constatînd că Eliade e atît de fanatizat de gardism, notează la sfîrşit încă sperînd într-un viitor mai senin: "S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă odată că n-am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta ca nu cumva să le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite pentru ca să-i pot citi
Întrebarea e dacă dăm crezare, ca document probatoriu, acestor sfîşietoare însemnări din jurnalul lui Sebastian. Dl Handoca, reproducîndu-le, are, am văzut, îndoieli şi socoate că veracitatea lor trebuie numaidecît coroborată cu documente de epocă. În aceste circumstanţe, care erau documentele de epocă verificatoare? Cronicile reciproce despre cărţile publicate de cei doi înainte de iunie 1936, dedicaţiile lui Sebastian pe cărţile sale, dăruite lui Eliade şi alte articole ale altora, cum procedează dl Mircea Handoca? Nicidecum. Proba concludentă era reproducerea articolelor legionoraide publicate de Eliade în Vremea şi Buna Vestire. Dar aceste probe, singurele concludente, dl Handoca le evită sistematic, deşi Sebastian face referire, în două rînduri, la ele. Mai ales că Jurnalul lui Eliade din această perioadă n-a fost publicat (de ce, totuşi?), iar în Memorii adevărul este cu grijă ocultat în legătură cu acest episod legionar. Să-l ajutăm dl Handoca, reproducînd, din presa vremii fragmente din unele articole ale lui Eliade care verifică, totuşi, opinia lui Sebastian din 25 februarie 1937 că aceste articole din Vremea erau legionare. La 24 ianuarie 1937 publică în Vremea, un lamento la moartea lui Ion Moţa şi Vasile Marin, legionari comandanţi, în luptele din Spania: "Rareori se întîlneşte în istoria unui neam o moarte atît de semnificativă ca moartea celor doi fruntaşi legionari căzuţi pe frontul spaniol. Plecarea celor şapte comandanţi legionari români în Spania, unde au luptat, ca voluntari, în trupe de şoc, a fost simbolică... Atît Ion Moţa cît şi Vasile Marin, dăduseră nenumărate probe de spiritul lor de jertfă: închisori, suferinţă, prigoană morală, o tinereţe trăită eroic... Această ultimă şi fatală încercare - plecarea în Spania - şi-o aleseseră ei singuri, ca o supremă dovadă de credinţă şi eroism creştin... Semnificaţia morţii lor trece, deci, deasupra valorilor eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moţa şi Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creştinism. O jertfă care să verifice eroismul şi credinţa unei întregi generaţii. O jertfă menită să fructifice, să întărească creştinismul, să dinamizeze un tineret... Ca şi şeful şi prietenul său, Corneliu Codreanu, Ion Moţa credea că misiunea generaţiei tinere este să împace România cu Dumnezeu... Destinul i-a ales pe ei să mărturisească, să arate celorlalţi seninătatea pe care ţi-o dă credinţa, sensul creştin şi eroic pe care îl capătă viaţa atunci cînd eşti gata, în orice clipă să renunţi la ea". Are dreptate Sebastian cînd califică, în jurnal, acest articol drept legionar? În oficiosul legionar Buna Vestire la 14 octombrie 1937, omagiind pe generalul Gh. Cantacuzino-Grăniceru, şeful Partidului legionar "Totul pentru Ţară" care a decedat, Mircea Eliade scria: "Îmbrăţişînd idealurile Legiunii, generalul Cantacuzino a recunoscut în noua sa familie spirituală, aceeaşi iubire de libertate, acelaşi simţ al onoarei şi demnităţii, aceeaşi nepăsare de moarte, de suferinţă şi de prigoană - pe care le păstrează intacte în sufletul său de oştean... A recunoscut în Căpitan şi în legionarii săi morala medievală bărbătească, românească, pe care nădăjduise să o mai vadă stăpînind sufletele contemporanilor... Generalul Cantacuzino şi-a regăsit în idealurile legionare crezul său intact... Tinerii care-şi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc azi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia prefanariotă, realizată de generalul Cantacuzino luminează destinul veacului întreg". Sebastian citează din răspunsul lui Eliade din 17 decembrie 1937 la ancheta Bunei Vestiri sub titulatura generică De ce cred în biruinţa legionară. Articolul există şi Eliade a mărturisit acolo convingerile sale despre biruinţa acestei mişcări la alegerile de la sfîrşitul lui decembrie 1937. Că ulterior Eliade a negat paternitatea acestui articol, pretinzînd că l-a scris prietenul său M. Polihroniade, pe care n-a vrut să-l dezavueze, se ştie de la biograful său Lesco
Dl Mircea Handoca şi-a ratat cartea nu numai pentru că a crezut că e bine să nu includă în sumar articolele încriminante ale lui M. Elaide, dar şi pentru că refuză spiritul critic în favoarea idolatrizării totale. Şi mai are cutezanţa să-şi intituleze ediţia "Cu cărţile pe masă". Tocmai ele lipsesc cu desăvîrşire.
"Dosarul" Mircea Eliade. II (1928-1944). Cu cărţile pe masă. Cuvînt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca. Editura Curtea Veche, 1999