Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
O formă de terapie de Gabriel Chifu

Romanul Provizorat al Gabrielei Adameşteanu se dovedeşte o construcţie epică amplă şi ambiţioasă. E o ţesătură complexă, extrem de fină, ce aduce cu un goblen făcut de mâini iscusite şi răbdătoare din vechime. Goblen sau, păstrând comparaţia cu domeniul plastic, pânză, frescă, panoramă.

Ceva în genul, aş zice, Pieter Bruegel cel Bătrân, cel din Proverbe flamande sau din Jocuri de copii. Ori, alt Bruegel, cel Tânăr, al Infernului, aşa cum apare în Peisaj de iarnă şi Uciderea pruncilor. Exactitate a detaliului şi exactitate a întregului, minuţie până la cruzime.

Dar poate ar trebui să părăsim acest teritoriu, comparaţia cu operele plastice, acestea sunt bidimensionale. Pe când romanul Gabrielei Adameşteanu are adâncime, este tridimensional. Ori chiar multidimesional, dacă numărăm şi dimensiunea temporală, foarte prezentă, şi dimensiunea psihologică, a personajelor plăsmuite toate viu, plauzibil pentru cititor. Fie că vorbim despre protagoniştii Letiţia Arcan şi Sorin Olaru, ca şi de personajele însoţitoare, alcătuind o memorabilă galerie (Petru Arcan, Dorina, Eleonora Oprea, Paşenka Lucaci, Titus Marga, securiştii din două promoţii Ludovic Vistig şi Adriean Bîclişeanu, cadristul Vitea Gallocik), fie că ne oprim la personajele din generaţiile anterioare, cele din familia Letiţiei, familia Branea, (Margareta, Traian, Victor, Lizica) ori cele din familia lui Sorin (Sorana Iovănescu, Nelly Iovănescu Olaru şi Virgil Olaru, Vasi Stamatiu, Anton Olaru). Toţi sunt verosimili în adevărul lor interior şi sunt convingători în relaţiile dintre ei. De aici, o puternică impresie de autenticitate, de viaţă ne-simulată, de lume însufleţită, reconstituită în integralitatea ei socială şi sufletească.

Vorbeam despre amplitudinea acestui proiect romanesc. Într-adevăr, el reconstituie trei epoci, probabil cele mai dramatice şi mai încurcate din istoria noastră recentă. Perioada interbelică şi, în special, mişcarea legionară, apoi instaurarea comunismului, cu dejismul şi, în fine, comunismul de vârf şi apoi declinul, totuna cu supremaţia lui Ceauşescu. Cine vrea să priceapă ceva din ce am trăit aici, ceva din istoria românească a secolului douăzeci, ceva din mecanismul social şi din mentalul colectiv, ca şi ceva din sufletul individual românesc, pe lângă documente, eseuri memorialistice şi lucrări ale istoricilor, ar fi bine să citească şi această carte de ficţiune.

Remarcabilă este şi metafora din titlul romanului, Provizorat, care rezumă situaţia acestor personaje dintr-o altfel de lume kafkiană: o lume în care oamenii trăiesc într-un provizorat eternizat, întro precaritate fiinţială maximă şi nu sunt stăpâni pe propria lor existenţă, aceasta fiindu-le absurd determinată de nişte pârghii ideologice abstracte, ilogice şi terifiante. N-am să fac aici o recenzie, nu-mi propun şi nu e rostul meu, dar am să spun că, din punctul meu de vedere, de autor de romane, dar şi de cititor atent de romane, aceasta mi sa părut una din cele mai bune cărţi de ficţiune publicate la noi în ultima vreme.

Cu aceste cuvinte am prezentat recent, la decernarea premiului României literare, romanul Provizorat şi m-am bucurat s-o pot face. Cum m-aş fi bucurat să aduc laude, dacă regulamentul premiului nu m-ar fi oprit, şi celorlalte volume nominalizate, întru totul admirabile, avându-i ca autori pe Ana Blandiana, Lucian Boia, H.-R. Patapievici, Andrei Oişteanu şi Ion Vianu sau ca traducător pe George Volceanov şi Violeta Popa. Faptul că doar o carte va fi aleasă, devenind Cartea Anului, este frustrant: cum să diferenţiezi valoarea, cu ce cântar să măsori inefabilul, cu ce instrument să compari incomparabilul? Important este să reţinem toate aceste titluri ca pe nişte izbânzi. Şi nu sunt singurele izbânzi. Nimic de Mircea Cărtărescu sau Întâlnire cu un necunoscut de Gabriel Liiceanu ar fi meritat să fie nominalizate, dacă n-ar fi funcţionat regula nescrisă potrivit căreia premiul acesta se acordă o singură dată unui autor. De asemenea, merită laude alte cărţi care au apărut în 2010: Un om din Est de Ioan Groşan, Rădăcina de bucsau de O. Nimigean, Gde Buharest de Constantin Stan şi Ambasadorul invizibil de Nichita Danilov sau cartea Alcool de Ion Mureşan, Umbre şi faleze de Dinu Flămând, Moartea parafină de Robert Şerban şi Pe prag de Liviu Ioan Stoiciu. Trecând în revistă aceste nume de cărţi şi de scriitori, constat că literatura română îmi oferă numeroase prilejuri de bucurie. Ideea care circulă – şi anume că în comunitatea noastră literară toată lumea se urăşte cu toată lumea – nu se verifică. Cel puţin în cazul meu. Nu cred că urăsc pe cineva. A, pot să fiu dezamăgit de o persoană sau de alta şi s-o ignor, dar niciodată nu-mi îngădui să ajung la ură. Nu-i înţeleg, mărturisesc, pe cei care intră în lumea literară părându-li-se totul abject şi împroşcându-i pe toţi cu noroi.

Această negativitate, când ajunge să ne stăpânească mintea, e traumatizantă, e demolatoare: dezagregă totul şi în jur, şi în noi înşine. Se cuvine, chiar programatic, mai ales acum, la sfârşit de an, să ne încărcăm inima ca de o electricitate subtilă cu acele sentimente-care-zidesc. Să învăţăm să recunoaştem valoarea şi să facem cu onestitate „exerciţii de admiraţie”, ca să preluăm o celebră sintagmă a lui Cioran. Este o extraordinară formă de terapie personală pe care trebuie s-o practicăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara