Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
O interpretare strălucită de Cosmin Ciotloş

În noiembrie anul trecut, Ioana Pârvulescu publica, la Humanitas, Cartea întrebărilor. O extraordinară selecţie de eseuri, gândite şi scrise în regim de urgenţă. (Toate provenind din rubrica pe care a ţinut-o în „România literară“.)
Nu ţinuta intelectuală impecabilă a întrebărilor mă interesează acum. (Despre aceasta, am vorbit la apariţie.) Ci capacitatea Ioanei Pârvulescu de a-şi sincroniza originalitatea cu ritmul publicistic. Nici un articol al ei nu e „călduţ”, nici unul nu e elaborat „ca să fie”. Autoarea se respectă. Şi respectă, cu egală stricteţe, regula jocului. Regula presei. Atunci când are ceva important de spus (şi numai atunci), spune. Nu trage de timp. Nu întârzie. Nu amână. Nu se eschivează.
În februarie anul acesta, pe 27, la Teatrul Naţional, Ioana Pârvulescu a susţinut o conferinţă intitulată E foarte greu să scrii româneşte. Presa din vremea lui Caragiale. Extrem de incitantă pentru toţi cei prezenţi. (Cărora, ultimul pe listă, vă rog să mă adăugaţi şi pe mine.) Pe scurt, demonstraţia conducea la ideea că lumea lui Caragiale (în ambele accepţiuni ale sintagmei) era nici mai mult, nici mai puţin decât un text imens compus din toate gazetele epocii lui. Limpezimea argumentelor şi elocvenţa exemplelor nu mai lăsau loc de îndoieli.
Plecând de aici, în mai, spre sfârşitul lunii, la Târgul de Carte Bookfest, se lansa deja volumul Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale.
Indiscutabil, avem de-a face cu un eveniment interpretativ. Practic, Ioana Pârvulescu impune (nu doar propune) un nou Caragiale. Legături între presa secolului nouăsprezece şi autorul Momentelor mai depistaseră şi alţii. (E suficient să-i amintesc doar pe Ştefan Cazimir, Florin Manolescu sau Alexandru Călinescu.) Doar că acelea erau sporadice şi cumva aleatorii. Simple curiozităţi. La Ioana Pârvulescu, relaţia devine sistematică şi substanţială.
În ce fel? Există mai multe explicaţii. Simultane.
Prima ţine de talentul de romancier al Ioanei Pârvulescu. A pune în ecuaţie nu doar o viaţă sau nişte cărţi, ci, direct, o lume, reprezintă o încercare pe care nu mulţi sunt capabili să o ducă la bun sfârşit. Fiindcă presupune, dincolo de documentare şi de experienţă, un al şaselea simţ. Cel al coerenţei interne. În virtutea acestuia, Ioana Pârvulescu simte slăbiciunile prejudecăţii curente (eliminată ca neverosimilă) asupra lumii lui Caragiale. Nu e nevoie s-o reiau. În orice caz, formula se prevalează, îndeobşte, de o confuzie nu tocmai nevinovată ideologic între opera scriitorului şi realitatea de la care a pornit el. De altfel, sofismul acesta e amendat de Ioana Pârvulescu încă din 2007 (în volumul În Ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale.) Doar că acum mai intervine ceva. Vechea imagine nu e numai contestată, ci înlocuită cu o alta. Perfect credibilă. Lumea ca ziar, aşa cum o descrie Ioana Pârvulescu, are viaţă, e o lume în care se poate locui.
A doua se referă la ceva ce anunţam mai sus. Calitatea demonstraţiei. (Şi, aş adăuga, diversitatea argumentelor.) Aici ar fi ceva mai multe de spus. De pildă că, deşi interpretarea e de o noutate frapantă şi de o inteligenţă radicală, nicăieri frazele nu capătă aerul sfidător al noutăţii frapante şi nici intoleranţa inteligenţei radicale. E, desigur, o observaţie ce are în vedere un tip de atitudine. Dar şi un tip de logică, complet lipsită de vanităţile determinismului. Concluziile nu se înlănţuie liniar. (Dacă ar fi făcut-o, eseul ar fi avut numai de pierdut.) Dimpotrivă, lumea lui Caragiale e sedimentată aici pe mai multe dimensiuni. Admite dezechilibre. Contradicţii chiar. Are instinct democratic. Pulsează. E vie, cum ziceam, nu concepută în laborator.
Că, de exemplu, Caragiale n-a fost, structural, un cinic şi că, în consecinţă, personajele lui nu erau simple travestiuri ale contemporanilor lui, Ioana Pârvulescu o arată fără să facă risipă de cuvinte. Apelează, în schimb, la o poveste de familie. Un argument afectiv, dar numai pe jumătate. Bunicul matern al autoarei, Ioan Vintilă, student în medicină la Viena şi membru al societăţii România Jună, l-a cunoscut pe scriitor. E citată, în sensul acesta, o epistolă pe care Caragiale a trimis-o membrilor societăţii. Apoi:
„Urmează una din lungile formule de politeţe cu care se încheiau scrisorile vremii, apoi semnătura, precedată de «Al Domniilor Voastre devotat servitor» şi adresa berlineză din Wilmersdorf bei Berlin. Studenţii români din Viena se aşteptau poate la un om sarcastic sau măcar maliţios, care să semene cumva cu propria-i literatură, dar, spre surprinderea lor, au găzduit la acea întâlnire un Caragiale elegant, «serios», de o politeţe dusă până la protocol.” (p. 8)
Altă dovadă de mare supleţe argumentativă oferă cele două capitole, În umbra gazetei, Caragiale şi În umbra lui Caragiale, gazeta. Procedeul e cel al dublei incluziuni. Ambele, pline de exemple absolut uimitoare. Titluri, teme şi tonuri, stupidităţi, vorbe, nume. Repausuri dominicale. Nenorociri, groaznice sinucideri, polemici şi adjective, inspecţiuni. Cu alte cuvinte, lumea ca ziar şi ziarul ca lume. Identitatea e tranşată imediat, în secţiunea următoare:
„Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistenţa operei comice a lui Caragiale şi despre lumea reală contemporană lui, este unul singur: ziarul. Aşa se explică totul.” (p. 91)
În sfârşit, demonstraţia mai are de partea ei un aliat exterior. Acela al cantităţii de exemple. Sunt fotocopiate aici, în Lumea ca ziar, în premieră, 248 de imagini din presa fin de siècle. Fragmente de articole care sună, de cele mai multe ori, mai caragialesc decât însuşi Caragiale. Logica devine, în partea grafică a cărţii, inductivă. Şi, lucru ciudat, deşi Ioana Pârvulescu rămâne fidelă prudenţei iniţiale (p. 94), cititorul tinde să devină, el, cu facsimilele în faţa ochilor, un imprudent.
Iată, deci, câteva dintre motivele care fac din Lumea ca ziar cea mai plauzibilă interpretare organică a literaturii comice a lui Caragiale.
Nu m-aş opri însă cu comentariul aici. Fiindcă, dincolo de meritul esenţial, cartea mai are câteva atracţii. Deloc marginale.
În primul rând pentru că demersul nu e unul comparatist. Ioana Pârvulescu nu e interesată să găsească, aşa cum se făcea cândva, sursele literaturii lui Caragiale. Textul din ziar şi cel din ediţia de Opere nu sunt puse pe două coloane. Iar asta fiindcă cel dintâi e nu e tratat neapărat ca text, ci ca premisă pentru naşterea unei lumi. E remarcabil, din acest punct de vedere, capitolul dedicat Curajului lui Caragiale, care, spre deosebire de afinul său, Ranetti, a înţeles cum să exploreze cu geniu o asemenea lume.
În acelaşi sens fructifică Ioana Pârvulescu o observaţie, s-ar zice, curat comparatistă. (Pe care nu ştiu s-o fi făcut altcineva înainte.) E vorba despre schiţa Bùbico, al cărei scenariu se regăseşte în detaliu în Idiotul lui Dostoievski, într-o întâmplare relatată de generalul Ivolghin! Coincidenţa e, în sine, memorabilă. Numai că autoarea Lumii ca ziar merge şi mai departe. Căci, la Dostoievski, se mai întâmplă ceva. Scena cu pricina nu e genuină. Nastasia Filippovna îl dă de gol pe povestitor: cu cinci zile înainte, citise, în L’Indépendance Belge, o istorie exact la fel.
L-a citit Caragiale pe Dostoievski? Nici nu contează prea mult. „Povestea din Bùbico şi, mai ales, bizarul ei final e tot de prin gazete” (p. 61), conchide strălucit Ioana Pârvulescu.
Strălucit, da, acesta este, aici, cuvântul de ordine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara