Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
O istorie a S.S.R. de Gabriel Dimisianu


I se datorează lui Teodor Vârgolici, neobosit investigator literar, redactarea acestei instructive istorii a Societăţii Scriitorilor Români (apărută la Editura Gramar) o instituţie a cărei existenţă acoperă patru decenii din prima jumătate a veacului XX (1908-1948).

S-a bucurat de prestigiu această instituţie în lumea culturală românească, un prestigiu care a devenit însă, cu trecerea timpului, oarecum abstract. Într-adevăr, o bună faimă a însoţit, până în zilele noastre, amintirea S.S.R., dar puţini mai ştiau despre ea lucruri concrete: cum s-a constituit şi în ce condiţii, care i-au fost punctele de program, cine a condus-o în diferite epoci, cum a supravieţuit în perioadele de mare cumpănă pentru ţară (cele două războaie mondiale). Lucrarea lui Teodor Vârgolici, perfect documentată, aduce răspunsuri clare în toate aceste privinţe.

Din ce i-a furnizat presa vremii, din cercetarea corespondenţei unor scriitori şi a unor jurnale datând din interval, ca şi din cercetarea altor documente (petiţii, dări de seamă ale şedinţelor, rapoarte privind cheltuielile etc.) T. Vârgolici îşi adună elementele istoriei sale care este una întemeiată pe elocvenţa faptelor. Rareori interpretează şi încă şi mai rar este pledant ori polemic.

Cu toate deosebirile de cadru istoric observăm, citind lucrarea lui Vârgolici, mulţimea situaţiilor "reluate", numeroasele asemănări între ce s-a întâmplat mai de mult în mediile literare şi ce se întâmplă azi în aceleaşi medii, între ce s-a întâmplat cândva la Societatea Scriitorilor Români şi ce se întâmplă acum în organizaţia succesoare acesteia, care este Uniunea Scriitorilor. De aceea am şi spus că este instructivă istoria lui Vârgolici, căci ne poartă, aducându-ne sub priviri aceste aspecte, spre anumite concluzii. Una ar fi aceea că există în viaţa literară, în viaţa literaturii, mai bine zis, dincolo de toate rupturile, elemente de continuitate. La unele dintre acestea mă voi referi ceva mai jos.

Dar să vedem, măcar în fugă, momentele principale ale istoriei S.S.R., astfel cum le proiectează, pe ecranul propriu, lucrarea lui Teodor Vârgolici.

Au fost mai întâi, în primăvara lui 1908, câteva întruniri pregătitoare, din iniţiativa lui Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, ultimul aducând cu el de la Paris statutele după care funcţiona La Société des Gens de Lettres, înfiinţată la 28 aprilie 1838. Iniţiatorii români au căzut de acord ca adunarea de constituire a S.S.R. să aibă loc în 28 aprilie 1908, o înscriere simbolică în tradiţia literară franceză. Mai sunt de consemnat, din această fază de pregătire, disputele privitoare la primirea în Societate a criticilor literari, unii împotrivindu-se acestei primiri sub cuvânt că aceştia nu sunt creatori de "opere beletristice". Interveni Ilarie Chendi care arătă că se împotrivesc la primirea criticilor scriitorii minori ("scriptores minores"), veleitarii, adică tocmai aceia care sunt "creaturi proaspete ale unor critici binevoitori, flori plăpânde", socotindu-se "mai de folos ca aceia care le-au dat sancţiunea". Poveste veche! Mai reţinem, în legătură cu momentul întemeierii S.S.R., faptul că iniţiativa a aparţinut scriitorilor tineri ai epocii (alături de cei amintiţi înainte şi M. Sadoveanu, membru în primul comitet de conducere şi mai apoi preşedinte), ei adresând în 1909 marilor scriitori, lui Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă, Gherea, Slavici, scrisori în care îi invitau să se înscrie în Societate.

E. Lovinescu este acela care propune ca noii membri "să treacă prin filiera votării" şi să îndeplinească condiţia de a fi publicat un număr de volume. Sadoveanu şi apoi Rebreanu au militat pentru a face din S.S.R. "o tovărăşie cu caracter economic", numai aceasta putând aduna laolaltă scriitori cu diferite convingeri, "indiferent de şcolile literare".

Alte ţeluri ale S.S.R. (cele mai multe atinse, fie şi parţial) au fost: dobândirea unui sediu propriu, o editură proprie (neobţinută), remunerarea echitabilă a muncii literare, legea proprietăţii literare şi artistice (votată de parlament în 1923), reglementarea impozitării scriitorilor, premii literare anuale, constituirea unui fond de pensii pentru scriitori şi, în unele cazuri, pentru urmaşii acestora (văduvele scriitorilor căzuţi în război).

După cum vedem, preocupările S.S.R. au vizat prioritar aspecte sociale şi profesionale, aici aflându-şi, "după vreo zece ani de şovăire", "echilibrul", cum constata Liviu Rebreanu în 1919: "A renunţat de a mai râvni să fie o nouă academie. Se mulţumeşte anume să devină ceea ce trebuie, într-adevăr, o întovărăşire pentru ocrotirea intereselor profesionale ale scriitorilor".

Istoria S.S.R., în cei patruzeci de ani, va înregistra o sumă de şocuri, de zguduiri, în urma contactelor inevitabile cu cealaltă istorie, cu Istoria. Astfel, primul război mondial aduce refugiul, aduce morţii pe front şi răniţii, un contingent impresionant de victime dintre scriitori, aduce, îndată după război, procesul scriitorilor "colaboraţionişti" (Slavici, Arghezi), condamnaţi la o detenţie totuşi neefectuată până la capăt (cinci ani), graţiaţi în cele din urmă de Regele Ferdinand. Sunt apoi şocurile resimţite de S.S.R. de pe urma conflictelor interne, a luptelor dintre grupări, a violentelor atacuri din presă pornite nu odată din chiar lăuntrul Societăţii, asemănătoare unora care şi acum se petrec, de ce n-am recunoaşte-o? În 1927, Rebreanu scria cu amărăciune: "Atacurile din presă la adresa S.S.R. sunt totdeauna date numai de membri de-ai noştri. Suntem singura breaslă din lume care, la cea mai uşoară sau presupusă nemulţumire, ieşim în public să ne tânguim sau să ocărâm". Odinioară, ca şi azi! Luptele interne continuă în anii '30 - '40, iarăşi amintindu-ne episoade recente, cu tentative de disidenţă, de rupere a coeziunii organizaţiei, cum a fost aceea de la Iaşi (anticiparea istoriei?) pe care o semnalează (denunţă?) G. Topârceanu, într-o scrisoare pe care i-o trimite lui Corneliu Moldovanu, preşedintele din acel moment al S.S.R. "Trei dintre ei - informa Topârceanu la centru - au expediat un soi de "apel" unora de aici, cercând să recruteze adepţi în vederea înfiinţării unui stat în stat al S.S.R.". Vin însă nenorociri mai mari, în anii celui de al doilea război mondial, cu alţi scriitori morţi pe front, cu abuzurile cenzurii, condamnate totuşi, în şedinţă publică, de Şerban Cioculescu şi de alţii, cu lipsurile materiale. S.S.R. izbuteşte totuşi, chiar şi atunci, să acorde obişnuitele premii anuale. Printre laureaţi: Al. Philippide, Dragoş Protopopescu, Radu Tudoran (pentru Un port la răsărit), Henriette Yvonne Stahl (pentru Între zi şi noapte).

Urmează ceea ce autorul acestei Istorii numeşte "anii apocaliptici", aceia în care, după 23 august 1944, a început declinul precipitat al S.S.R. Puterea comunistă impune "odioasele epurări politice", "consternante", cum îi apar lui Vârgolici, pentru că s-au petrecut foarte repede, înaintea celor de la Academie, cu concursul acelor scriitori care trecuseră iute de partea regimului nou. Decesul oficial al Societăţii Scriitorilor Români are loc în martie 1949, când ia naştere Uniunea Scriitorilor din România. Aceasta are şi ea istoria ei, contradictorie, convulsionată, dramatică şi câteodată grotescă, dar nu are încă istoricul decis să o scrie. Poate că o va face, cu aceeaşi rigoare şi onestitate, tot Teodor Vârgolici. La drept vorbind, privind în jur, nici nu văd pe altcineva în stare să o facă.