Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
O Nemesis, patru Nemeses de Felicia Antip

Cartea publicată în această toamnă de Philip Roth se numeşte Nemesis (Houghton, Mifflin, Harcourt 2010). Autorul a anunţat imediat includerea ei într-un nou grup, „Nemeses – Romane scurte”, alături de cărţile din ultimii trei ani, Povestea lui Orişicine, Indignare şi Umilirea, sporind astfel la cinci categoriile în care-şi împarte creaţia (celelalte fiind „Cărţile Zuckermann”, „Cărţile Roth”, „Cărţile Kepesh” şi „Miscelanea”).

Nemesis era, la greci, zeiţa răzbunării. Pedepsind crimele, ea ţinea dreapta cumpănă între faptă şi răsplată, între fericire şi nefericire, sancţiona orgoliul, prezumţia că omul ar putea depăşi condiţia care i-a fost hărăzită. Pluralul (nemeses) se aplica doar substantivului comun nemesis care însemna justiţie divină cu referire la echilibrul obligatoriu între şansă şi neşansă.

Punerea celor patru cărţi sub unul şi acelaşi semn al destinului este, la prima vedere, forţată. Ce au comun afară de dimensiunile reduse (în comparaţie cu aproape toate cele treizeci de volume care le-au precedat), de lipsa unor trimiteri directe la biografia sau la personalitatea autorului şi de absenţa unui narator-raisoneur cu o forţă a verbului, o inteligenţă, o sensibilitate şi un umor marcă înregistrată? Despre celelalte trei „nemeses” autorul declarase că sunt „cataclismice”: „Tu nu mori, dar toţi ceilalţi mor”. Aceşti „toţi ceilalţi” sunt alţii, de la carte la carte, ca şi cum autorul ar spune „nu sunt problemele mele sau ale sosiilor mele pe care le-am pus în mişcare în jocurile de oglinzi din opera mea, sunt ale lor, ale unor străini cu care nu am nimic de-a face”. În primele două, protagonistul a murit înainte de a povesti (sau de a se povesti) ce i s-a întâmplat, în cea de-a treia sfârşeşte prin a se sinucide. Stilul este sobru, sec, fără scânteierea focurilor de artificii şi a acrobaţiilor verbale cu care ne răsfăţa pe vremuri Philip Roth.

În Nemesis, locul acţiunii este acela în care a copilărit scriitorul, un cartier evreiesc din Newark. Vara fierbinte a anului 1944. Epidemie de poliomielită.

S-a spus că literatura foloseşte epidemia ca mediu propice pentru a înfăţişa condiţia de muritor exacerbând-o, hiperbolizând-o. Este ceea ce au făcut Daniel Defoe în Jurnal din Anul Ciumei şi, pe urmele lui şi citându-l, Camus în Ciuma, unde molima a jucat şi rolul suplimentar de metaforă pentru ocupaţia germană (ciuma neagră), cu aluzie la uşurinţa cu care bacilul unei ideologii îmbolnăvitoare se poate răspândi în mase.

Maladiile ucigătoare sunt mereu altele. Omenirea a fost neputincioasă în faţa ciumei bubonice, a holerei, a variolei, a tifosului exantematic, a difteriei, a tuberculozei, a sifilisului. Îndată după primul război mondial, bunicii mei au pierdut în răstimp de două săptămâni trei fete răpuse de scarlatină, cea mai mică de 12 ani, cea mai mare studentă. S-au descoperit pe rând leacuri care au eliminat aceste boli necruţătoare şi altele, aşa cum se va întâmpla şi cu urgia de azi, SIDA. Atâta timp însă cât rămân incurabile şi se propagă incontrolabil, groaza pe care o stârnesc scoate la iveală toate faliile ascunse şi vulnerabilităţile societăţii, toate micimile omului, toate abdicările lui de la omenie, sălbăticia şi iraţionalitatea mentalităţii de turmă.

Pentru America, poliomielita sau, cum i se spunea pe atunci, paralizia infantilă, a fost o urgie produsă, în mod paradoxal, de ameliorarea condiţiilor sanitare. Până în secolul al XX-lea a fost o boală contagioasă relativ benignă, cu foarte rare cazuri de afectare a sistemului nervos. Se transmite prin fecale. Odată ce oamenii au început să se spele mai mult, să aibă closete mai igienice, incidenţa ei a scăzut considerabil, dar şi mai mult a scăzut rezistenţa organismului uman la îmbolnăvire şi maladia a devenit oribilă. În America a omorât zeci de mii de persoane, sute de mii de alţii rămănând cu grave handicapuri fizice. În 1952 au fost înregistrate 58.000 de îmbolnăviri. Înainte de 1955, anul în care Jonas Salk a realizat vaccinul antipoliomielitic, numai bomba atomică îi speria pe americani mai mult decât poliomielita.

Arşiţa favoriza răspândirea epidemiei. La Newark, vara lui 1944 a fost toridă. Bucky Cantor, „unul dintre puţinii bărbaţi care nu luptau în război pentru că avea vederea proastă” era profesor de gimnastică la liceul Chancellor din cartierul Weequahic. Deşi mărunţel şi foarte miop, era un sportiv talentat şi multilateral (alergare, aruncarea suliţei, sărituri de la trambulină). În vacanţă, îi aducea zilnic pe toţi elevii pe terenul şcolii şi-i antrena în sporturi şi jocuri potrivite cu vârstele lor. Acest „tânăr cu principii, liniştit, cumsecade, corect, serios, statornic, blând, viguros, muşchiulos, şi camarad şi lider”, cu marcat simţ de răspundere şi spirit cavaleresc, îi învăţa pe copii să nu se lase intimidaţi, să-şi dezvolte fără inhibiţii aptitudinile şi să se bucure de viaţă. Îndrăgit de ei şi respectat de părinţii lor, Bucky Cantor (23 de ani, nu excesiv de inteligent, evreu nepracticant, mulţumit cu modesta lui condiţie socială, fericit în dragoste) a reuşit să menţină ridicat moralul elevilor săi şi după ce oraşul fusese cuprins de panică pentru că epidemia făcea ravagii de jur împrejur şi chiar şi după ce au apărut cazuri în şcoală şi primii doi băieţi contaminaţi au murit aproape imediat.

Dar aceste decese l-au descumpănit, l-au durut, l-au făcut să fie „furios pe Dumnezeu pentru persecutarea criminală a copiilor inocenţi din Weequahic”. Se întreba „cum, oare cum poate încăpea iertare – ca să nu mai vorbesc de aleluia şi alte osanale – în faţa unei cruzimi atât de nebuneşti?”

Logodnica lui Bucky, Marcia, tot profesoară, l-a convins cu greu – dar l-a convins, s-a lăsat convins! – să plece împreună cu ea ca instructor de nataţie al unei tabere de vară din munţii Pennsylvaniei, departe de atmosfera devenită pestilenţială şi de spaima de moarte din Weequahic. Ştia prea bine că, „pe frontul de acasă, ca şi în Normandia sau Pacific, sunt vremuri excepţionale care cer sacrificii excepţionale.” Cum de putuse să-şi uite pentru o clipă principiile, „să-i răspundă că da, va veni, îşi va părăsi băieţii şi se va salva? «Cum a putut să facă ceea ce tocmai făcuse?», s-a întrebat în momentul când a închis telefonul. Nu are nici un răspuns.” În tabăra de munte a trăit cu toate acestea zile mirifice, de zbenguială în aerul curat, răcoros, de amor nocturn pe insuliţa din mijlocul lacului, de voioşie împărtăşită cu şi mai tânărul Donald, pe care-l ajuta să-şi perfecţioneze săriturile în apă.

Dar Donald s-a îmbolnăvit de poliomielită. Era vina lui, a lui Bucky. El, numai el a adus boala. Merita să fie pedepsit. Şi a fost. S-a îmbolnăvit şi el.

Ce s-a întâmplat mai departe, de ce şi cum „a convertit tragedia în vinovăţie”, povesteşte cel care povestise (fără să ne dăm seama) şi până aici, un anume Arnold (Arnie) Mesnikoff, fost elev la şcoala din Newark, şi el supravieţuitor cu sechele minore al poliomielitei. L-a întâlnit din nou pe Buck în 1971 şi a aflat de la el de ce se dăduse la fund, nu se mai întorsese niciodată la şcoala Chancellor, renunţase la fata pe care o iubea şi şi-a trăit restul vieţii de semi-invalid în singurătate, departe de toţi cei faţă de care se simţea vinovat: nu putuse accepta că această ucidere a pruncilor fusese „ceva lipsit de sens, întâmplător, fără noimă, tragic(…) Acest martir, acest maniac al lui de ce caută cu disperare o cauză mai profundă şi găseşte răspunsul fie în Dumnezeu fie în sine, sau, într-un mod mistic, misterios, în înspăimântătoarea lor contopire într-un Pustiitor unic.” Iar „auto-culpabilzarea cuiva ca Buck poate părea absurdă dar este, de fapt, inevitabilă. Cineva ca el este condamnat.” Condamnat să judece că „nu-şi putea păstra o rămăşiţă de onoare decât într-un singur mod: refuzându-şi tot ce-şi dorise vreodată pentru sine.”

Suntem în plină dilemă roth-iană – spirit de răspundere versus dorinţă – şi înlăuntrul problemei fundamentale pe care scriitorul a atacat-o din toate direcţiile: nedreptatea destinului. Există totuşi o distanţare comună întregului ciclu şi mai vizibilă acum, după patru cărţi ai căror protagonişti nu sunt nici ipostaze ale lui Roth, nici apropiaţi ai lui. Despuierea de ambiţii, îmbrăţişarea condiţiei de Iov aparţin unor spirite mai sărace, mai lipsite de resursele trebuincioase pentru a renaşte mereu din cenuşă, de a reveni chiar la viaţă după ce muriseră într-o carte precedentă. În plus, Arnie, naratorul din Nemesis, care este departe de a fi o lumină, îşi mărturiseşte singur incapacitatea de a înţelege firea lui Bucky, natura lui chinuită, nobleţea motivaţ iei lui şi-l acuză de o nemăsurată, nemotivată aroganţă. Ceea ce tăgăduieşte cu şi mai multă încredinţare o implicare directă.

Ce nou ciclu, ce altfel de ciclu va începe (să sperăm) Philip Roth după cele patru nemeses impregnate de lehamite, de simţământul inutilităţii, al zădărniciei, al damnă rii ca pedeapsă pentru orice orgolioasă încercare de a ieşi din rânduri? Sentimente paralizante, dar deocamdată ale altora.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara