Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O noapte cu Victor Brauner şi Cristian Zervos, câteva consideraţii asupra lui Magritte de Radu Bogdan


Întâlnirea mea cu Cristian Zervos şi cu Victor Brauner pleacă de la o expoziţie deschisă de Magritte la Galeria lui Zervos din Rue du Dragon. Am vizitat expoziţia într-una din ultimele zile ale lui martie 1958. Ocupa o singură sală. Sala era goală, iar în mijlocul ei se afla Magritte, singur, îngândurat, făcând cei o sută de paşi încoace şi încolo, ca să-şi omoare timpul.
Ar fi fost firesc să mă îndrept spre el, dornic a-l cunoaşte şi a schimba împreună câteva cuvinte. Auzisem demult de Magritte, încă înainte de ultimul război, urmărindu-l în paginile revistei Minotaure, editată de Albert Skira. Dar întâmplarea face ca expoziţia de atunci să fi fost foarte slabă şi să-mi fi displăcut. Aşa că am evitat să-l abordez pe pictor şi să-i pun întrebări. Am părăsit sala, lăsându-l pradă frământatei lui singurătăţi.
Nu puteam bănui că 40 de ani mai târziu aveam să mă aflu - invitat oficial - în orăşelul natal al lui Magritte, Lessines, să conferenţiez despre el cu prilejul sărbătoririi centenarului naşterii sale. Profitasem în prealabil de posibilitatea studierii în profunzime a marii retrospective consacrate lui Magritte de Muzeul Regal din Bruxelles. A însemnat pentru mine o revelaţie şi mi-a provocat totodată un şoc. Mi-am dat seama că datorită dramaticelor condiţii istorice prin care trecuse România între 1938 şi 1958, şi mai ales după instaurarea la 30 decembrie 1947 a Republicii, când orice legătură informativă privind manifestările suprarealiste din Occident fuseseră întrerupte, nu avusesem cunoştinţă de acele opere ale lui Magritte care făceau din el unul din cei mai mari şi mai singulari pictori ai veacului XX. Mă refer îndeosebi la tablouri ca Balconul lui Manet, Madame Récamier de David, Imperiul luminilor, toate pictate între 1950 şi 1954. Sunt lucrări prin excelenţă stranii, care pun din plin, la un mod mai mult decât exemplar, problema funcţiei poetice a misterului absolut. Dacă în 1958, când am trecut pragul expoziţiei lui Magritte, aş fi ştiut de existenţa acestor capodopere sui-generis, nu ar mai fi prezentat pentru mine nici o importanţă felul nemulţumitor, dar cu totul accidental în care mi se înfăţişase pictorul.
Aşadar, această expoziţie mi-a oferit ocazia să-l cunosc pe Zervos. Dar punctul de tangenţă cu ceea ce îl interesa pe Zervos nu l-a constituit Magritte, ci Brâncuşi. Mă aflasem cu puţin timp înainte la Târgu-Jiu şi făcusem câteva fotografii după faimoasa Coloană fără sfârşit a acestuia, care pe atunci nu atrăgea la noi atenţia aproape a nimănui, părăsită în mijlocul unui teren aparent viran, folosit de nu ştiu care regiment drept poligon de tragere. I-am arătat lui Zervos fotografiile Coloanei lui Brâncuşi, puţine la număr, făcute de mine. Erau nişte poze de format mic, obţinute cu un aparat de tip "Laica". La vederea lor, editorul prestigioasei reviste Cahiers d'art, care nu cunoscuse niciodată complexul monumental de la Târgu-Jiu dar auzise multe despre el, şi-a exprimat dorinţa de a-i procura o seamă de fotografii de un format mai mare, conform unor indicaţii precise pe care mi le-a dat. I-am promis că le va avea.
Zervos mi-a manifestat multă bunăvoinţă şi - cu două zile înainte de a părăsi Parisul, îndreptându-mă spre Italia - m-a întrebat: "Spune-mi, n-ai vrea să-l întâlneşti pe Victor Brauner?" Fireşte că vroiam. Aşa se face că în seara zilei de 4 martie am fost invitat de Zervos şi de Brauner să luăm cina la o oră târzie, într-unul din vestitele restaurante ruseşti ale metropolei. N-aş putea spune că s-au purtat discuţii vrednice a fi reţinute. Asta pentru că amfitrionii erau interesaţi a-mi pune tot felul de întrebări în legătură cu ţara şi mai ales cu manifestările ei artistice. Zervos mi-a mărturisit că avea în România un vechi prieten din tinereţe, desenatorul şi pictorul Aurel Jiquidi, despre care nu mai ştia nimic. A fost bucuros să afle că îl cunoşteam foarte bine şi că aveam chiar lucrări de el. Fără s-o doresc, vorbitorul din acea seară am fost mai mult eu.
Către miezul nopţii Cristian Zervos s-a retras. Rămas singur cu Victor Brauner acesta m-a poftit în atelierul său. Locuia pe atunci la fostul număr 2 bis, care însă devenise nr. 4 Rue Perrel, iar atelierul era cel ce fusese odinioară al Vameşului Rousseau. Mi-l aduc aminte încărcat de sculpturi (variante Conglomeros) şi picturi, pe care artistul a început să mi le arate una câte una. Multe erau lucrate cu ceară, iar unele la lumânare. În toate erau prezente arte străvechi, figurări mitice desprinse din imageria culturilor precolombiene, răstălmăcite, reinterpretate, într-o fabulaţie originală de la un capăt la altul, cu simboluri proprii (adesea autobiografice, dar secrete, ascunse, deghizate), de o fascinantă, magică, incantaţie.
Victor Brauner a fost bun prieten cu Constantin Brâncuşi. Îmi amintesc de o fotografie, văzută cândva, reprezentându-i alături, numai ei amândoi, plimbându-se împreună. M-am întrebat de multe ori ce i-a putut uni pe oamenii aceştia atât de diferiţi, unul cu serenitatea lui absolută, celălalt cu neliniştea lui absolută? Desigur, cuvântul "absolut" nu trebuie luat ad-litteram; e doar un mod de a vorbi, pentru a sublinia contrastul. Lui Brâncuşi, căruia nu-i plăcea Chagall, i-a plăcut Brauner!
Nu fac o asociere gratuită: undeva pot fi aflate aici cheile universului poetic al lui Victor Brauner, semnificaţiile romantismului său modern, de creator revoltat şi răsturnător, după cum clasicismul lui Brâncuşi, tot al unui revoltat şi răsturnător, îşi poate găsi o dimensiune în plus, care şi ea îi diferenţiază esenţa de a tuturor celorlalte clasicisme. Cred că întâlnirea celor doi artişti s-a produs într-un ţinut îndepărtat din marea împărăţie a miturilor, în lumea simbolurilor, la izvoarele simple ale umanităţii, acolo de unde ne tragem cu toţii fiinţa universală. Au fost puri...
I-a unit în acelaşi timp şi umorul, acel spirit înclinat spre farsă care îl făcuse pe Brâncuşi - un adevărat hâtru bun de glume, ghiduşar bonom, viclean şi mucalit - să se apropie cu simpatie de manifestările dadaiştilor, gustându-le îndrăzneala şi voinţa de şoc; virtuţi de care nu era străin nici Brauner, dar oarecum într-altfel, deşi între hotarele aceleiaşi sfere de afinităţi: propensiunea pentru jocurile fanteziei şi hazardului, ale hazului popular strâns împletit cu zicerile folclorice şi izbucnirile mirifice ale inconştientului, dirijate în subteran de intervenţia forţelor oculte ale marelui necunoscut, dar şi cumpănite la suprafaţă de balanţele raţiunii creatoare. De prietenia dintre Brâncuşi şi Tzara nu mai e nevoie să amintesc. A fost de la începuturi şi până la sfârşit notorie, circumscriind ca şi în cazul prieteniei cu Brauner un climat spiritual. La temelia căruia au contribuit, se ştie, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca şi încă alţii...
Despre ce am vorbit cu Victor Brauner? Pe măsură ce conversam, descopeream în el un om cu rădăcinile adânc înfipte în ceea ce aş numi "românitatea" lui. Această românitate se revela însă conştiinţei mele în condiţii cu totul ieşite din comun. Informat pe nu ştiu ce căi, Brauner s-a arătat indignat că regimul comunist din România îl anexase şi se mândrea cu el. Reacţia lui nu era greu de înţeles: în vreme ce fratele său Harry, marele folclorist muzician, zăcea nevinovat în puşcărie, propria-i artă (a lui Victor) fusese considerată în anii stalinismului a fi expresia unei "revolte în genunchi", iar el trebuise să se expatrieze, încă în al patrulea deceniu, gonit de ascensiunea Gărzii de Fier şi de naţionalismul celor - nu puţini, ci dimpotrivă - care susţineau că mişcarea avangardistă de la noi nu era decât o agentură iudeo-bolşevică, străină de tot ce este românesc.
Victor Brauner a fost şi rămăsese ceea ce cu un termen devenit astăzi destul de confuz se chema odinioară a fi "om de stânga", dar pictorul se lămurise de mult, încă de la jumătatea anilor '30, în privinţa comunismului. Aderase ce-i drept o perioadă scurtă la el, în ilegalitate, pe când se afla vremelnic în ţară, se dezisese însă repede de comunism când şi-a dat seama de ororile lui, ieşite la iveală pentru cine voise să deschidă ochii, odată cu desfăşurarea bine cunoscutelor procese de la Moscova, înscenate la porunca lui Stalin.
Brauner a fost un mare nefericit, precum toţi marii poeţi ai neliniştii, vieţuitori într-o lume nerezolvată. De aici tragismul creaţiei sale, protestul său transfigurat împotriva istoriei. La un moment dat, pe când îmi arăta tablourile, sau poate că era un desen colorat, în faţa unuia dintre ele, o lucrare cu un aspect atroce, de fiară umană scrâşnindă, care cred că se înscria în ciclul Retractărilor, a exclamat, cu o voce scăzută, calmă şi în acelaşi timp implacabilă: "Istoria e duşmanul nostru, istoria e egală cu răul!" Nu era cazul să întreb la ce se referea. Îmi puteam da singur răspunsul.
Trecuse de mult miezul nopţii. Brauner s-a îndreptat spre un raft, de unde a revenit cu o carte. Autorul era Sarane Alexandrian şi cartea se intitula Victor Brauner l'Illuminateur (Victor Brauner iluminatorul). Apăruse în 1954, în editura lui Cristian Zervos "Cahiers d'Art", şi pictorul era întrutotul de acord cu cele scrise în ea. Este deosebită de altele, publicate ulterior de diverşi autori, având un pronunţat caracter filozofic, marcat printr-o largă deschidere. O socot importantă pentru noi românii şi ar fi bine să fie tradusă şi editată cât mai curând.
Brauner mi-a vorbit cu multă însufleţire de Sarane Alexandrian, care pe atunci mi se părea a fi foarte puţin cunoscut, aşa că eram dornic să-mi spună câte ceva despre el. Am aflat astfel că era născut la Bagdad, stabilit încă din 1947 la Paris, când avea 30 de ani. Aici venise în contact cu mişcarea suprarealistă, în rândurile căreia se afirmase de repetate ori, păstrându-şi totuşi independenţa şi situându-se consecvent de partea lui Victor Brauner în sporadicele dispute ale acestuia cu dogmaticul grup suprarealist prezidat de André Breton. Astăzi Sarane Alexandrian - armean de origine - şi-a dobândit de mult naţionalitatea franceză, care l-a onorat şi pe care o onorează cu un prestigiu recunoscut. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez afinităţile care îi legau pe cei doi protagonişti, fondul destinic şi problematica filozofică, cu substraturi oculte care, în pronunţată măsură, îi unea.
Deschizând cartea lui Alexandrian - un exemplar de lux dintr-o serie de XXVI numerotate cu cifre romane, Brauner mi-a scris o dedicaţie pe coperta interioară. Apoi, cu o peniţă fină muiată în tuş, a executat trei desene, din care unul reprezenta o pasăre mică, delicată şi plăpândă, văzută din profil. Marea lui generozitate şi voinţa manifestă de a mă face să mă simt bine nu s-au oprit aici. S-a îndreptat o a doua oară spre rafturi, de unde
s-a întors cu catalogul ultimei sale expoziţii, deschisă cu un an înainte la "Galerie Rive Droite" din Paris, la nr. 82, Faubourg Saint-Honoré: o plachetă de format mare, cu copertă neagră şi litere aurii, prefaţată de Luc Hoctin şi menţionând în cuprins o listă selectivă de 41 de lucrări reprezentând picturi în ceară, picturi în ulei, sculpturi, ceramici şi desene, elaborate între 1938 şi 1957. Trecută în general cu vederea de publicaţiile care s-ar fi cuvenit s-o pomenească, în această expoziţie au figurat totuşi opere importante, datând dintr-o mare varietate de perioade. Am socotit deci potrivit s-o amintesc, cu atât mai mult cu cât pe prima filă a catalogului Victor Brauner mi-a desenat făptura angoasată a unui patruped ciudat, un fel de vietate misterioasă, privind întrebătoare şi aducând a om-oameni-pasăre-animal, desprinsă din bestiarul imaginaţiei artistului, traversată de frigurile spaimei şi neliniştii dar şi de fiorul transfigurator al poeziei.
Mai târziu, întors în România, având răgazul să citesc volumul lui Alexandrian pe îndelete, am căzut cu un viu interes pe următorul pasaj:
"Brauner pleacă efectiv de la credinţa că există un sacru de prezervat în viaţa cotidiană. Acest sacru este sentimentul care rezultă din dezlănţuirea puterilor sensibilităţii, şi care îndeamnă spiritul să explice realitatea mai puţin prin raţiune, cât a o interpreta prin imaginaţie. Se întâlnesc astfel în pictura lui Brauner, zei, eroi şi oameni, săvârşind când împreună, când separat, acţiuni semnificative sau ţinând de poze simbolice. Spun zei, căci există la el începutul unei teologii, dedusă din elementele naturale. Exemplul cel mai frapant este dat prin acea colecţie de şase mici tablouri, corespunzătoare cu şase divinităţi fundamentale, pe care le-a numit respectiv: Anepot (A nepot), zeu al prezentului, Bouncuminé (bun cu mine), zeu al focului, Caréajoute (care ajută), zeu al apei, Déferit (de ferit), zeu al pământului, Eboundetot (e bun de tot), zeu al aerului, Foartésigur (foarte sigur), zeu al vieţii interioare".
Românitatea lui Victor Brauner îmi apare aici ca fiind puternic scoasă în evidenţă de Sarane Alexandrian, deşi nu în mod explicit, prin denumirile transpuse fonetic în limba franceză, pe care le citează fără a le traduce însă înţelesul originar. Ele devin aşadar la Brauner patronimul unor zeităţi, însă semnificaţia lor, purceasă din descântecele populare româneşti, din vrăji, blesteme şi binecuvântări, acoperă o zonă mult mai întinsă, care transcende aparenţele imediate.
Mi-a venit brusc în minte păsăruica pe care mi-a desenat-o Victor: nu era ea oare un mesager al văzduhului, al acelui zeu al aerului, "e bun de tot", care din vrerea magică a artistului, sunând asemenea unei urări, urma să mă proteguiască? Şi ce însemna acel "foarte sigur", zeu al vieţii interioare, dacă nu o încurajare, expresie a certitudinii că aşa va fi, că aşa trebuie să fie, pentru că magul, adresându-se zeului, o invocase chemând-o asupră-mi, ca să-i îndeplinească o dată mai mult urarea?

La sfârŞit, după ce rândurile precedente au fost citite auditoriului, ele făcând parte din comunicarea ţinută în dimineaţa zilei de 19 mai 2001, la "Casa Scriitorilor" din Bucureşti, în cadrul Simpozionului Internaţional Suprarealismul european, i-am adresat lui Sarane Alexandrian rugămintea de a mă lămuri asupra câtorva situaţii concrete legate de cuvintele şi propoziţiunile româneşti reproduse în cartea sa Brauner iluminatorul, pe care le citasem. Iată mai jos întrebările puse şi răspunsurile primite:
R.B.: - Vă referiţi în cartea dumneavoastră la "o colecţie de şase mici tablouri, corespunzătoare cu şase divinităţi fundamentale". Cui au aparţinut sau aparţin aceste şase mici tablouri şi ce au devenit? Sunt ele accesibile, au fost reproduse cândva, undeva?
S.A.: - Tablourile au făcut parte din colecţia personală a lui Victor Brauner, care mi le-a arătat odinioară, în perioada când îmi redactam cartea. Ulterior însă, nu aş putea spune cu precizie în ce moment anume dar presupun că prin anii '50, datorită condiţiilor neglijente în care le păstra, ele s-au alterat, s-au şters, fiind practic distruse. Nu ştiu să fi fost reproduse undeva...
R.B.: - Ştiaţi ce însemnau în româneşte textele respective?
S.A.: - Bineînţeles, Brauner mi le-a tradus, explicându-mi sensul lor. Am fost în deplină cunoştinţă de cauză.
R.B.: - Cu excepţia unui singur cuvânt, acea zeitate a prezentului pe care Brauner o denumeşte "Anepot" şi care pe româneşte corespunde cu "A nepot", ceea ce nu are sens, sunt şi eu lămurit. Poate vă amintiţi ce însemnau conform, presupun, explicaţiei date de Brauner, acest "A", în fond o simplă literă, urmată de cuvântul "nepot"?
S.A.: - Mi-e imposibil să vă răspund. Asta s-a petrecut acum o jumătate de veac. Nu mai ţin minte ce mi-a precizat sau nu Brauner atunci. S-ar putea să nu-mi fi dat vreo explicaţie cu privire la ce mă întrebaţi iar eu să nu fi insistat, poate pentru că nu mi s-a părut important. Nu ştiu...
R.B.:- Prin urmare, dacă am priceput bine, înţelesul românesc al formulării "A nepot" nu mai poate fi recuperat. El rămâne definitiv pierdut.
S.A.: Din păcate, aşa stau într-adevăr lucrurile. Regret că nu vă pot ajuta.
R.B.: - Extrem de important rămâne totuşi faptul că publicând odinioară respectivele texte româneşti le-aţi salvat pentru posteritate, punând astfel în lumină un exemplu care - alături de altele - demonstrează cu maximă evidenţă cât de ataşat rămăsese Brauner de limba şi obiceiurile ţării sale natale. Vă mulţumesc pentru completările preţioase pe care mi le-aţi ocazionat.