Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
O nouă perspectivă de Zamfir Bălan

Sub egida Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi şi a Centrului Naţional de Studii "Mihai Eminescu" de la Ipoteşti, a apărut de curînd prima parte a celei mai importante lucrări din domeniul cercetării ştiinţifice a operei lui Mihai Eminescu.
           
Dicţionarul limbajului poetic eminescian este un proiect amplu, cu două componente: Concordanţele poeziei eminesciene (structurate pe distincţia dintre antume şi postume) şi Dicţionar de semne şi sensuri poetice (organizat pe cîmpuri semantice). Realizarea sa a presupus "identificarea tuturor dezvoltărilor semantice, prin luarea în consideraţie a tuturor contextelor în care se află înscrise semnele poetice" (D. Irimia). Concepută ca un "dicţionar de sensuri poetice, specifice, sau numai dezvoltate în creaţia lui Eminescu", lucrarea se înscrie în continuarea iniţiativei de acum o jumătate de secol a lui Tudor Vianu - fiind însă altceva! Dicţionarul limbajului poetic eminescian este - prin concepţie - mai aproape de Dictionnaire des symboles (coordonatori Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant). Realizat după modelul dicţionarelor din cultura italiană (Concordanza di tutte le poesie di Eugenio Montale, Concordanza dei "Canti" din Giacomo Leopardi - sub coordonarea lui Giuseppe Savoca), Dicţionarul... are în cultura română un singur precedent: Concordanţa poeziilor lui B. Fundoianu (coordonator Marian Papahagi).
          
În spaţiul cercetării ştiinţifice a limbajului poetic eminescian, demersul grupului de cercetători, foarte restrîns (Mihaela Cernăuţi-Gorodeţchi, Minodora Donisă-Besson, Mioara Săcrieru şi Mihaela Aniţului), coordonat de Dumitru Irimia, este singular. O eventuală apropiere de Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu - iniţiat de Tudor Vianu în 1957 şi publicat la patru ani după moartea sa - întîmpină dificultăţi serioase, date fiind diferenţele de concepţie şi de realizare dintre cele două lucrări.
          
În primul rînd, Dictionarul limbii poetice a lui Eminescu înregistrează materialul de limbă poetică numai din antume şi, cu titlu de excepţie, din "cîteva dintre cele mai cunoscute postume" şi din "patru dintre povestirile eminesciene". Apoi, scopul acestuia este, pe de o parte, "să fixeze etapa pe care o atinge Eminescu în dezvoltarea limbii noastre literare în secolul al XIX-lea", iar pe de alta, "să arate ce face un mare poet din instrumentul obştesc al limbii lui naţionale, aducînd-o la o putere superioară a expresivităţii ei artistice" (T. Vianu).
          
Realizatorii Dicţionarului limbajului poetic eminescian (avem în vedere aici proiectul în ansamblul său, celelalte volume aflîndu-se în etapa pregătirii pentru tipar şi urmînd să apară în cursul acestui an) au înregistrat toate unităţile lexicale, din întreaga creaţie eminesciană, avînd ca argument ideea că fiecare cuvînt aparţinînd limbajului poetic construieşte o altă semnificaţie decît în limba neutră. Distincţia limbă-instrument de comunicare/limbă poetică, pe care se fundamentează întregul proiect, reface în planul analizei semantice opoziţia fenomenal vs. esenţial: cuvîntul poetic "recuperează esenţialul limbii" (D. Irimia).
          
Pornind de la aceste principii, Dicţionarul limbajului poetic eminescian a fost alcătuit pe baza relaţiei lingvistice dintre paradigmatic şi sintagmatic. Înregistrările se opresc atît asupra formelor de bază ale cuvintelor (unităţile lexicale paradigmatice - lemele), cît şi asupra variantelor morfologice ale acestora (variantele sintagmatice - ocurenţele). Concurenţa este "raportul de apartenenţă a ocurenţelor la leme". Articolele de dicţionar se succed în ordinea alfabetică a lemelor, iar ocurenţele sînt integrate în context. Dicţionarul indică particularităţile morfo-sintactice ale cuvintelor, frecvenţa - absolută (în antume, cuvîntul "dor", de pildă, apare de 58 de ori) şi relativă (raportarea la numărul total de leme) - ocurenţele, poemul, numărul versului din poem şi reproduce versul (versurile) pentru fixarea identităţii lexico-gramaticale a termenului-lemă. Ediţia din care s-a făcut selecţia lexicografică este, desigur, cea a lui Perpessicius.
          
Addenda cuprinde o listă a lemelor în ordine alfabetică, o listă a lemelor organizate în ordinea descrescătoare a rangurilor (rangul este dat de frecvenţa cuvîntului) şi o listă în care lemele sînt organizate în funcţie de clasele lexico-gramaticale.
          
Necesitatea desăvîrşirii cercetării limbajului poetic eminescian, semnalată de Tudor Vianu ("Niciodată însă problema limbii lui Eminescu n-a fost pusă în toată întinderea ei, cu metode capabile să o rezolve în întregime.") se împlineşte, cu o înaltă rigoare ştiinţifică, acum, după un deziderat enunţat tot de el, dar rămas neîndeplinit pînă astăzi: "fiecare cuvînt pe care l-a aşternut vreodată Eminescu pe hîrtie, în opera sa literară, publicată sau rămasă în manuscris, va trebui să devină obiectul unei fişe"
          
Valorificînd paşii importanţi, făcuţi în această direcţie de specialiştii în informatică şi lingvistică de la Centrul de Analiză a Textului al Universităţii "Babeş-Bolyai", şi beneficiind de o bună colaborare cu aceştia, cercetătorii de la Catedra "Mihai Eminescu" a Facultăţii de Litere din Iaşi au creat o nouă perspectivă, întemeiată ştiinţific, studiului, cunoaşterii operei eminesciene.


Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume, vol. I şi II, coordonator Dumitru Irimia, editat de Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu", 2002.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara