Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
O pasăre pe sîrmă -fragmente- de Ioana Nicolaie

Prin cămin trecuseră, într-un semestru sau altul, şi cîţiva străini. Primul a fost o thailandeză, care-a reuşit să reziste o săptămînă. Vorbea o engleză stricată, purta pe degete inele cu mici briliante. În ţara ei trăia într-un palat cu piscină. Aici era mare mizerie. Chiar nou, căminul tot o scîrbea. Păi alea erau condiţii de trai? În Thailanda ei totul era minunat. Nu erau autobuze ca nişte cutii de sardele, nici praf şi transpiraţie. O ducea la şcoală şoferul cu limuzina. Hotărît, ea o să-şi facă bagajul!

Al doilea străin a fost altceva. Se numea Claudia şi venea dintr-o ţară lipită de nori: Bolivia. Buclele îi acopereau faţa de culoarea cafelei cu lapte. Avea ochi migdalaţi şi, la început, nu îndrăznea să vorbească. Cerea pîine sau ciocolată mai mult prin gesturi. Apoi surîdea, de parcă ar fi fost dintr-o carte pe care Sabina o citise demult, cu pampas, indieni şi gauchos.

După cîteva luni, vocea străinei a început să se-audă timid. După un an, Claudia şi-a dat primele examene în limba română. Bolivia era departe, un platou doldora de fructe exotice, cu pieţe pestriţ pictate, cu oameni blînzi, cu crucifixuri, poncho-uri şi, în casele orăşenilor, cu servitoare. Claudia le vorbi într-o zi despre cei patru fraţi ai ei mai mici. Nu-i semănau. De fapt ea le părea tuturor, şi-acolo şi-aici, o curiozitate. Bolivienii de rînd, scunzi şi cu tenul întunecat, aducînd cu peruvienii care cîntau prin metrouri, n-aveau nimic de-a face cu ea. Mama Claudiei lucra funcţionară-n guvern. Cîştiga destul ca să o susţină în facultate. Şi să-i crească pe fraţi. Nu se considerau totuşi bogaţi.

În oraşul în care se reflecta întreaga Bolivie, la o răspîntie, cîndva, dispăruse un autobuz plin de călători. Cu geamuri, roţi, caroserie, cu doamne somnoroase şi muncitori, cu un poliţist şi cîţiva şcolari. Era o dimineaţă în care se deschideau flori carnivore. Arborii scăpau pe dale fructele lor parfumate. Şoferul autobuzului intrase în intersecţie şi încercase să vireze la dreapta. Luase curba încet şi se făcuse nevăzut. De parcă ar fi intrat într-un tunel transparent. Rămaseră-n urmă vălătucii de fum şi cîinii lătrînd. şi urmele scrîşnite ale pneurilor. Martoră a fost doar o indiancă bătrînă. Tremurînd sub primele raze de soare, femeia îşi făcu cruce şi-apoi căzu în genunchi. Tot restul vieţii se rugă cu ardoare. Dar nici unul din cei dispăruţi nu mai găsi vreodată drumul spre casă...

În ţara aceea de pe înaltul podiş, sfintele şi sfinţii puteau fi văzuţi în fiecare zi. şi nu doar strălucind în statui, cu firave raze ieşind din părul de piatră. Uneori, în cartiere lăturalnice, se şi arătau. Dona Ariadna, o cuvioasă - în ciuda numelui păgîn şi ciudat -, îi povestise cum, în satul ei, un bărbat trecuse seara tîrziu prin cimitir. Întîlnise acolo un gropar pe care nu-l cunoştea. Omul mai avea doar cîteva cazmale de scos dintr-o groapă. Şi-au dat bună seara, apoi străinul l-a rugat să-l ajute. Era tîrziu şi voia să plece acasă. Bine, a zis bărbatul. În cîteva minute, împreună, or să ducă treaba la capăt. Aşa că i s-a alăturat.

Cînd fundul gropii s-a netezit, bărbaţii au ieşit pe cărare. Nu-şi vedeau feţele bine, nici nu-şi vorbeau. Stelele întinseră peste cerul nocturn o manta cu butoni din alt veac. Au mers alături pînă la poarta care-i scotea lîngă casa spiţerului. Acolo aveau să se despartă. Groparul îi întinse mîna, să-i mulţumească. şi-l invită într-o seară la cină. Voia astfel să-i răsplătească bunătatea pe care i-o arătase.

Bărbatul zise nu, mai întîi, dar apoi se gîndi că n-avea de ce să refuze. Şi-n joia promisă, după ce se-ntunecase, veni la-ntîlnire. Groparul îl aştepta cuviincios îmbrăcat. Îşi cerea iertare de pe-acum pentru casa lui nevoiaşă. Care se găsea puţin mai departe, la capătul unei uliţi desfundate. Merseră tăcuţi pîn-acolo. Zidurile se arătau roşii sub lună. Poarta pe care intrară era ultima şi părea că dă-n cîmp. Dar ajunseră într-o odaie întunecoasă.

La lumina lumînării, groparul pregăti cina. Un terci picant, cu bucăţi de carne prin el. Îl răsturnă cu grijă în farfuriile de metal. Oaspetele îl încercă, şi gustul i se păru minunat. Poate de-aceea începu să-i povestească străinului despre o femeie care nu îl iubea. Ar fi vrut s-o ia de nevastă, dar... Blîndul gropar îl asculta. Cînd musafirul luă ultima lingură de mîncare, străinul căpătă o culoare ciudată. Era de parcă ar fi devenit de jad. Palmele, încetul cu încetul, i se făcuseră străvezii. Bărbatul, încremenit, îşi zise că vinul îl ameţise. Mai bine să plece. Mulţumi şi vru să se ridice. Dar gazda lui, în clipa aceea, se făcu nevăzută. Mai apucă să audă numai atît: Dacă atunci nu m-ai fi ajutat, groapa ar fi fost pentru tine. Omenia ta a fost însă mai tare ca soarta.

Bărbatul se uită speriat împrejur şi se văzu singur pe cîmp. În mînă ţinea încă o frunză cu viermi. Şi băţul cu care-i mîncase. E de mirare că nu şi-a pierdut minţile de spaimă. S-a întors în sat şi-abia după un timp şi-a istorisit păţania. Se însurase deja cu femeia pe care-o iubea. Şi toţi îl respectau, fiindcă era cumpătat şi cu grijă la toate. Donei Ariadna chiar el îi spusese povestea.

Din Bolivia, lumea se vedea undeva foarte jos, şi copiii aruncau pietricele spre ea. Uneori, fetele frumoase primeau din senin batiste pictate. În semn de iubire. La prima comuniune, Claudia îmbrăcase o rochiţă albă, ca de zînă. Se întîmplase parcă foarte demult. Pe-atunci tatăl ei nu se mutase încă în nord. Împărţeau cu toţii aceeaşi casă.

Acum Claudia era în România. Îi plăcea foarte mult aici. Multe lucruri erau parcă la fel. Oamenii stau de vorbă cu tine şi ştiu să asculte. Unii te şi invită acasă la ei. Dau petreceri, spun glume... I se părea interesant şi plăcut. Se gîndea să mai rămînă.


32
Într-o var|, Claudia a plecat pentru două luni acasă. De-acolo, din Bolivia, a adus brăţările de aţă pe care, apoi, le-a-mprăştiat în cămin. Aduceau noroc, dacă erau păzite cu grijă. Le făcuseră peonii, nu erau simple podoabe. Fiecare model avea altă putere. Ar fi fost rău să le distrugă sau să le piardă.

Îşi luară brăţările, şi-o vreme lucrurile au mers ca pe roate. Jos, la portar, poştaşii aduceau de două ori mai multe scrisori. Iubita unui băiat din cămin, după un an de absenţă, l-a căutat din nou. Părinţii veneau mai des să le-aducă mîncare. Într-o cameră, a înflorit peste noapte un cactus. Vecinul medic nu mai înjura. Patul zguduit, la 118, doar cîte-un minut la două-trei nopţi, a început să se-audă mai mult şi mai pătimaş. În carnetele studenţilor notele de la examene creşteau. Sabina îşi păstră bursa, care, în tăvălugul inflaţiei, aproape că nu mai conta. Iar Eman era liniştit, împăcat cu sine.

În ziua în care îşi puse pentru prima oară brăţara, Sabina simţi nevoia să sune acasă. Îi era dor de fraţi, de munţi, de camera ei cu perdele albastre. Îi răspunse mama. Era singură, ceilalţi nu veniseră. Ce bine că sunase! Se gîndise mult de la ultima lor întîlnire, şi trebuia neapărat să-i spună... Nu, nu era ea, fetiţa, de vină. Nu fusese vreodată. Era doar prostia din capul lui taică-su... Care, da, era chiar tatăl ei adevărat, deşi îşi închipuia bazaconii. Deşi nu mai putea trece de tinereţea lor rămasă de prea multă vreme în urmă. Pe-atunci, cînd se pregătea de-nrolare, o căuta ca un nebun. O iubise ca nimeni altul... I s-ar fi pus în genunchi, i s-ar fi tîrît la picioare, ar fi făcut orice ca s-o cîştige. Serile striga pe străzi că fără ea nu poate trăi. L-ar fi rupt în bucăţi pe celălalt, pe flăcăul blond, ca şi tine, cu ochii la fel de albaştri, pe flăcăul sfios şi aşezat de care ar fi trebuit să mă ţin. Mama Sabinei îl alesese totuşi pe apucat. Era frumos, cinstit şi plin de iubire. Ştia multe poveşti, fel de fel, de prin oraş sau de departe, cu pietre negre şi zîne. Pe-atunci mă făcea să rîd, Sabinuţa. Nimeni nu se pricepea ca el să mă facă să rîd. şi-apoi i s-a strîns inima cînd a văzut cum uitase. Cînd istoriile lui nu mai veniră spre ea. Din prima lună rămăsese însărcinată şi, cînd Sabina venise blonzie, ca bărbatul celălalt, el hotărîse că a fost înşelat. Îi adusese plodul ăla străin în casă! Păi ce, el orbise, nu vedea? Pentru prima oară bărbatul ei începuse să plîngă.

Cînd venea vorba de nou-născut, părea apucat de turbare. De fapt, doar ea, mama, era vinovată. Că n-a putut să-l convingă ce prostii erau năzărelile lui. Nici nu mai cunoscuse pe altul în afară de el. Şi-aşa tolba cu istorii a tatălui rămăsese de fapt nedeschisă. Apoi anii uscaseră totu-năuntru. Ca bulbii lalelelor lăsaţi în plin soare.
De-atunci bărbatul, la supărare, îi reproşa mereu pasul strîmb. Dar ea se obişnuise cu timpul, ştia cum să-l ia... O durea sufletul de Sabinuţa. Ar fi vrut să-i fie alături, să o ajute mai mult. Să nu o trimită în lume, de parcă îndărăt ar fi avut un pustiu. Pînă şi el, tatăl, se mai întreabă ce e cu ea. Să nu-i uite, să vină mai des acasă...

După ce i se termină cartela, Sabina mai ţinu un timp receptorul lipit de ureche. Apoi se duse-n cameră şi căută pozele de familie. Pe cea tăiată o lipi pe spate cu scoci. Şi, liniştită, ieşi pe alee, în seara de vară. Eman plecase cu Dani la terasa de la spital. Merse şi ea acolo, se aşeză lîngă ei, ceru o sticlă de bere. Nu mai fusese demult atît de fericită. Cînd se făcuse tîrziu şi ţînţarii începuseră să-i sîcîie, apăru şi Claudia. Voia să-şi ia la revedere, fiindcă-şi găsise o cameră în oraş. Brăţările - verde a lui Dani, bleumarin a lui Eman, galbenă a Sabinei - or să-i amintească de ea. De-altfel, dacă o să mai vină-n Fundeni, o să-i caute. Nici unul nu bănuia că nu se vor mai vedea niciodată. Din ultimul octombrie al căminului, în camera Claudiei avea să stea Erika.

După plecarea străinei, brăţările împletite de indieni începură, încetul cu încetul, să se risipească. Tiţa, colega Sabinei, pregătindu-şi ceva de mîncare, a scăpat-o pe-a ei pe reşou. Aţa împletită a-nceput într-o clipă să ardă. Pînă la chiuvetă, mai mult de jumătate s-a făcut scrum. Şi-a doua zi fata a fost chemată urgent acasă. O mătuşă i-a dat telefon, ca să-i spună că tatălui ei i se făcuse brusc rău. Tiţa venise pe lume cînd părinţii ei, oameni simpli, credeau că nu vor mai avea vreodată copii. Încercaseră degeaba douăzeci de ani. Şi, ca prin minune, la bătrîneţe, mama Tiţei rămăsese însărcinată. O crescuseră apoi cu grijă, o dăduseră pe mîini bune, încercaseră s-o ajute la şcoală. În ultima clasă de liceu îi luaseră profesor s-o mediteze pentru facultate. Iar Tiţa, fiica lor plină de viaţă, trecuse examenul. Nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie.

Verile, Tiţa stătea pe veranda scăldată în soare şi citea. În camera ei de cămin îşi punea Julio Iglesias, Joe Dassin şi Brel, casete cumpărate din pasaj, de la Universitate. Purta părul tuns băieţeşte. Nu se omora după inele, cercei, sau alte podoabe. Dar brăţara de la Claudia era altceva. Îi plăcuse de la-nceput amestecul ei geometric, în nuanţe cafenii. Şi-o pusese de două ori, pe sub mînecile puloverelor lăbărţate.

Tiţa o ascultă pe mătuşă şi, năpădită de gînduri negre, dădu fuga acasă. Prin geamurile verandei văzu cîteva vecine în negru. Intră să-şi vadă tatăl... Îl puseseră deja pe masă. De disperare, sparse toate oglinzile - acoperite cu pînză - din casă. S-a-ntors în Bucureşti imediat după înmormîntare. Şi-abia în camera ei, strîngînd în braţe radioul, a început să plîngă.

Cu puţin înainte de sesiune, Tiţa veni să împrumute cursuri de la Sabina. Le transcrise, învăţă zi şi noapte, se duse la examene. Trebuia să se ocupe şi de licenţă, le mai rămăsese doar jumătate din ultimul an. După ce-o să termine cu toate, o să se ducă acolo, în sat. Acasă. Ca să vopsească uşi şi ferestre şi-apoi să-şi găsească un post de profesoară. Ai ei trăiseră toată viaţa acolo. Şi fuseseră fericiţi împreună.

Bentiţa neagră de pe gulerul Tiţei, în lunile scurse, i se mutase pe chip. Pe-un singur obraz, brăzdîndu-l ciudat, ca o dîră. Lacrimile îşi săpaseră, încetul cu încetul, alt drum. La finele facultăţii, fata avea o cicatrice arcuită pe faţă. Neştiind cum se-ntîmplase, ai fi putut crede că-i un semn din copilărie. O zgîrietură adîncă, într-un gard cu ghimpi de care, din neatenţie, se agăţase.

33

n noiembrie, brăţara lui Dani, a fost tăiată în două. Yoghina, în singura lor noapte de dragoste, se gîndise să ia ceva de la el. Nu bănuise că în zori avea să plece de tot. Locuise doar două luni în cămin. Îi plăcuse. Cîmpul din jur împrăştia energii pozitive. Împărţea camera cu un prieten care practica yoga, ca şi ea. Nu se ştia prea bine ce facultate urmau. De fapt, nimeni nu-i întrebase. Erau veşnic senini, cu o expresie împăcată pe faţă. Cel mai mult pe lume îşi doreau Nirvana.

Venise moda fustelor scurte, şi-ale yoghinei se sfîrşeau sus pe coapse. Bărbaţii îşi întorceau privirile după ea. Dar ei nu îi păsa. Nimic nu trebuia să-i perturbe aura cu nuanţe oranj. În rucsac înghesuia cărţi despre mantre şi karma, despre Iluzie şi Cale, despre marea lumină şi singurul drum care te duce la ea. Pe perete, deasupra patului, îşi pusese un poster cu Guru. Dar şi unul cu imaginea lui Iisus de pe giulgiul misterios din Torino. Fiindcă forţa venea de la maeştrii, de la iniţiaţii care-i conduceau pe novici pe întortochiatele poteci interioare. Căci ultimul scop era comuniunea cu absolutul. Nici unul din ei nu-şi dorea încă o reîncarnare. Dar deschiderea ca un lotus a minţii nu se putea face fără grija de trup. Înţelepciunea nu venea decît prin învăţare. Giulgiul torinez era şi el capabil de mari energii pozitive. Poate şi de aceea, în tantra yoga, pe care de cîţiva ani fata o practica, erau şi posturi de purificare aidoma celor creştine.

Marele Guru îi învăţase de la început cum să se descurce în ele. Liniştea spiritului se lega şi de cunoaşterea amănunţită a trupului. Punctele energetice nu trebuiau ignorate. Ar putea şi Dani să-ncerce să le priceapă. Una e genunchiul şi alta stomacul, una e puterea tălpii şi cu totul alta neînchipuita forţă din dreptul sternului.

Cînd Dani nimeri în plasa oranj a yoghinei, începu să aprindă beţişoare aromate. Învăţă de la ea că totul în jur era legătură, erau noduri pe care trebuia să le vezi ca să poţi înţelege întregul. Care devenea inteligibil prin concentrare, calm, detaşare. Fiecare moment de nestăpînire te cobora cîteva trepte mai jos. Îţi fisura aura, deschidea calea spre cădere şi renunţare. Yoghina medita în fiecare zi. Detesta violenţa şi orice impuls animal. Jinduia după Shantih, liniştea de deasupra liniştii.
Pe prietenul ei îl admira. Reuşea performanţe pe care nu mulţi yoghini le atingeau. În tantra, le explicase Guru de la primele lor întîlniri, trebuia folosită şi energia sexuală. Scăpată de sub control, ea ajungea ca un fluviu mîlos, care te înghiţea. Trebuia, prin urmare, un lung antrenament de stăpînire a ei. Energiile brute trebuiau orientate pozitiv.

Încă de la primele şedinţe, exersaseră împlinirea trupurilor alăturate, ca-n stampele orientale. Se dezbrăcau, încercînd să-nţeleagă corul energetic din jur. Cînd se împreunau, bărbaţii trebuiau să ştie că descărcarea spontană ţinea de fiinţa carnală, n-avea nimic cu adevărat mistic. Meditaţia, răgazul, uimirea trebuiau învăţate. În orice contopire adevărată se recreea androginul.

Cînd, după luni de concentrare şi meditaţie fusese aleasă de Guru pentru o demonstraţie în faţa învăţăceilor, a simţit o mare mîndrie. Ei doi aveau să înfăptuiască un transfer energetic printr-o unire carnală încremenită. În faţa discipolilor cuprinşi de veneraţie, Guru a stat în ea aproape trei ore. Fără nici o mişcare, în cea mai înaltă împreunare cu putinţă.

Că dragostea nu era doar zbatere animalică ştia şi prietenul ei din cămin. Rămîneau uneori cîte-o zi întreagă în mistica-mpreunare. Nu se pierdeau în plăcere. Îşi transferau forţa iubirii către intelect. Se împlineau unul prin altul. De-asta aleseseră să rămînă împreună o vreme. Mai tîrziu, ea avea să se mute într-un ashram.

Într-o seară, yoghina îl invită pe Dani la cină. Era singură, prietenul ei plecase acasă. Fiersese ovăz şi germeni de grîu cîteva ceasuri, adăugase arome. Din încolţirea plantelor se năştea viitoarea lumină. Ea, una, renunţase cu totul la carne.

Dani se aşeză la masă, gîndindu-se doar la cum or să intre împreună în pat. Îi spuse cît îi plăcea, cît de deosebită i se părea, cu grija ei faţă de suflet, cu yoga şi cu Guru al ei. După ce-a aprins lumînări şi i-a spus cîte ceva despre virtuţile cristalelor, yoghina a-nceput să se dezbrace. Dani îşi pierduse cumpătul cînd o văzuse aproape goală. O strînsese în braţe, o sărutase pătimaş. Umbrele lor, pe perete, se încîlciră-ntr-un ghem. Apoi, în cîteva rînduri, ajunseră o singură pată. Gemetele şi cîteva lacrimi se-amestecară. Era cînd întuneric, cînd răsărit, cînd cea mai strălucitoare amiază. Adormiră tîrziu, ţinîndu-se-n braţe. Pînă şi în somn Dani o mîngîia. În vis, ea-i spunea că avusese o revelaţie. Fusese, ajutată de Dani, la un pas de desăvîrşire. Ştia acum ce căuta.

Cînd băiatul se trezi, găsi pe cearşaf brăţara tăiată. Şi, pe perna fetei, un bilet de rămas-bun. Îi transferase, scria yoghina, vibraţii negative. O coborîse într-atît în noroi, încît se gîndise chiar să rămînă cu el. Dar ea nu căuta, de fapt, nici plăcerea, nici dragostea. De aceea, n-avea să-l mai vadă. Pleca să-şi recupereze echilibrul pierdut.

Dani avea s-o mai vadă pe yoghină o singură dată. Mulţi ani mai tîrziu, într-un scandal legat de marele Guru. Într-o secvenţă dată la ştiri dintr-un film făcut, pare-se, de secta Absolutului, o yoghină dansa goală, lent, voluptuos, într-o mină de sare... "Avocatei care apare în film i s-a cerut demisia din barou", comenta prezentatoarea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara