Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
O poetă de Lucia Fetcu


Donca Teodorescu a încetat din viaţă la sfârşitul lui august 2000, înainte, cred, de a împlini şaizeci de ani. Aşa după cum pe drept se spune în întâmplări ca cea pe care a trăit-o ea, zilele i s-au încheiat după o lungă şi grea suferinţă. Dar a lăsat un semn al trecerii ei: cu patru ani înainte de moarte, în 1996, a publicat la Cartea Românească un volum de versuri, liber prea liber - singura ei carte, după câte ştiu, prima şi ultima ei ieşire în lume, petrecută, de altfel, într-o discreţie desăvârşită.
Dau aceste date sumare nu atât din nevoia de a încadra cât pentru a-mi motiva bănuiala născută prin alăturarea lor, bănuială care m-a făcut să pun pe hârtie rândurile de faţă. Cartea - scrisă cu o inteligenţă artistică remarcabilă şi cu o siguranţă a mijloacelor departe de cea a unui începător - nu stă sub semnul unui sfârşit previzibil şi apropiat; ea nu respiră suferinţă-boală-moarte ci, poate, doar singurătate. "Singur prea singur" ar fi fost, cred, un titlu destul de motivat, dacă n-ar fi purtat în el o undă de plâns pe care decenţa şi discreţia autoarei n-ar fi putut accepta s-o lase liberă. Însă gestul publicării cărţii poate fi legat de sfârşit.
Acesta nu este un debut editorial în sensul unui început de carieră literară ci este, cred, un act de comunicare, o întrerupere a tăcerii pentru care pare să fi optat pe viaţă, o încercare de subliniere a faptului de a fi (încă) în lume, împreună cu ceilalţi.
Se poate să nu fi aşteptat un răspuns - căci nu şi-a asistat cartea după apariţie, a lăsat-o să rătăcească liber, prea liber printre noi; dar omeneşte este ca, o dată primit darul, să fie dat şi semnul împlinirii lui. Dacă i-aş fi spus ceva atunci când am citit cartea prima oară, pentru că ea m-ar fi putut auzi ar fi fost doar atât: e poezie adevărată! - şi aş fi aşteptat volumul următor. Acum, în acest târziu, încerc să mai adaug câteva cuvinte exclamaţiei mele de început. E o modalitate de a rămâne mai mult în preajma poeziei ei şi, poate, de a o aduce în faţa unora dintre noi care s-ar fi putut bucura dacă ar fi ştiut de darul Doncăi Teodorescu.
Volumul conţine două cicluri. Primul, care dă şi titlul cărţii, adună poezii de lungimi diferite, fiecare din ele numită cu versul de început. Ciclul al doilea, intitulat posesie, conţine o suită de descrieri ale postùrilor noastre posibile, indicate prin titluri: cel care nu poate spune decât cuvinte, cel care priveşte umbra cum iese din lucruri, cel care priveşte oceanul, [...], cel care se întreabă. (Dacă în locul punctelor de suspensie aş fi continuat enumerarea titlurilor, s-ar fi constituit un nou poem - despre, iată, în câte feluri putem să fim în lume!)
Această organizare a cărţii, care pune în evidenţă existenţa unor unităţi distincte ale discursului poetic, nu împiedică deloc instalarea impresiei de continuitate adâncă a fluxului poeziei, netulburată de trecerea de la un titlu la altul.
Din punct de vedere formal, senzaţia de continuitate e bine servită de faptul renunţării la aproape toate semnele de punctuaţie (în afara celui de întrebare) şi, implicit, la majuscule. Intonaţia - pe care aceste semne ar fi dirijat-o dacă ar fi fost puse - este lăsată la voia celui care citeşte; mai întâi, urmând oferta, acesta intră în înşiruirea albă a cuvintelor; fiecare cuvânt rămâne singur, e spus pentru el însuşi, îşi poartă aura neatinsă de celelalte care-l încojoară şi cărora le vine rândul, la fel, să-şi susţină singurătatea. Şi mai apoi, într-o mişcare secundă, vin întoarcerile - pentru a le asocia într-o frazare articulată. Astfel, monotonia spunerii izolate a cuvintelor, tonul egal şi pauzele distribuite egal, pendulările pentru constituirea sensului - la care te obligă lipsa semnelor de punctuaţie - fac ca trecerea de la un titlu la altul să nu fie mai importantă decât trecerea de la un cuvânt la altul.
Procedeul acesta de scriere ar putea fi, în alte locuri, o tehnică de ocultare a sensurilor folosită pentru mărirea "misterului" poeziei (am pus ghilimelele pentru a suplini comentariul pe care mi l-ar provoca utilizarea proastă, slabă, artificială a procedeului). Aici nu se întâmplă aşa, forma este organică, nu e contrafăcută.
Încercând să-mi explic mie însămi suma aceasta de impresii, mi-a fost de folos să disting între două moduri de a face poezie: poezie generată de o "idee poetică" şi poezie generată de o "stare poetică". Spre deosebire de prima modalitate, când, coagulată în jurul unui gând, unitatea poetică are o autonomie desăvârşită şi un înţeles global care, cu toate neputinţele reducţiei, poate fi într-un fel "rezumat", poezia stării poetice este difuză şi continuă, cu sensuri locale care pot lumina brusc fără să dea seama însă de tot întregul. Primul fel de poezie, când e adevărată, străluceşte prin puterea de a numi, cel de al doilea - prin puterea de a nu numi, de a lăsa nenumit ceea ce poartă în adâncul ei. Aceasta din urmă îmi pare a fi natura poeziei Doncăi Teodorescu.

De altfel, în carte ea răspunde oarecum gândului meu, cu o întrebare (p. 24): "ceva care nu se poate cunoaşte ar putea să aibă un nume în afara celui care nu se poate cunoaşte?/ toate au nume îndoielnice". Nu e singurul loc în care întreabă - cartea este plină de semne de întrebare; şi nu e nici singurul loc în care gândul ei este legat de faptul numirii, al spunerii de cuvinte, al puterii şi slăbiciunii lor în raport cu lucrurile. Aşa începe (p. 7): "de ce păsările nu greşesc nici un sunet pe când oamenii abia dacă vor să devină ce sunt? [...] ce e în lucrurile cunoscute în casele cunoscute în peisajele cunoscute în oamenii cunoscuţi ce e în ei şi în acestea toate mai mult decât sunt ele însele încât ajung să îţi spună ceva incredibil/ iar altuia îi spun altceva şi altceva şi nu mai e posibilă înţelegerea decît în tăcere în strigătele luptei în albul patetic ca un doliu al deşerturilor?/ izvorul vorbirii fără cuvinte e situat între auz văz miresme şi somn şi o trezie înspăimântătoare dacă s-ar arăta în întregime".
Revine în interiorul cărţii (p. 85): "dacă oamenii nu şi-ar spune între ei cuvinte oare ce s-ar auzi dinspre oameni care să fie atît de omenesc pe cît este de acvatic sunetul apei venind dinspre apă ori uluitor foşnetul crengilor într-un metafizic crepuscul?" - şi apoi în final (p. 106): "cel care se întrebă ce este poezia îi vede pierderea după cum cel care se întrebă ce este lumea îi vede agonia dar şi mai zadarnic se întreabă cel ce se întreabă ce este toamna pentru că toamna urcă de-a dreptul în cer după ce şi-a înghiţit şi ultima pasăre de-a dreptul în cerul abstract al minţii şi nu mai coboară niciodată la fel pentru că toate pot fi văzute numai o singură dată".
Fac o nedreptate cărţii citând trunchiat şi pe sărite şi încercând să izolez temele, motivele. Ele sunt întreţesute: tăcerea - adormirea - somnul - visele, lucrurile şi plantele, apele - mările - oceanele, acel "tu" căruia i se adresează totul chiar când nu e numit, suferinţa - disperarea - ţipătul şi, peste toate, starea de întrebare. Nimic nu le poate repovesti şi reda decât însăşi cartea.

Ştiu că acest volum nu va schimba destinul literaturii române; pentru aceasta el, volumul, ar trebui să facă şcoală şi nu cred că va face: este atât de personal şi atât de singular ca însăşi viaţa unică a unei nobile fiinţe. E posibil, de asemenea, să nu fie înglobat în inventarul literaturii române deoarece, iarăşi, nu ţine de nici o şcoală - ţine direct de poezie. El este important însă pentru unii dintre noi: cei care, printr-o şansă, am ajuns să ţinem volumul în mână, să-l deschidem şi să intrăm cu lumea noastră în lumea unui semen, miraculată de fiinţa poeziei şi de graţia nezgomotoasă a articulării ei.
Poate că nu ne-am putut permite să ne însuşim acel tablou la care am fi vrut să putem oricând ajunge, dar o carte, o carte a cărei frumuseţe nu se mai termină şi coboară mereu mai adânc ori de câte ori o deschizi - ea, din fericire, ne poate aparţine.