Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
O poezie grea de sens de Luminiţa Corneanu

Poetul Matei Vişniec se dovedeşte, încă de la prima pagină a noului său volum, a fi un sceptic. Poezia, ne spune el în chiar poemul iniţial, e un mijloc precar de comunicare, poetul scrie „pe întuneric”, mesajul „riscă să ajungă total trunchiat la destinatar”, pagina este „un morman de semne”. Un mesaj există, ne mărturiseşte poetul, dar el rămâne „secret”: „drama pe care-am trăit-o eu însă/ va rămâne mută/ secretul pe care am vrut să vi-l transmit cu acest poem/ va fi o veşnică ridicare din umeri”.
Volumul La masă cu Marx este construit în jurul a doi centri de greutate: fiinţa şi vorbirea. La aceste mari teme de reflecţie ale culturii universale recurge însă aici un filosof care se ia pe sine peste picior: „sunt de profesie filozof, toată viaţa/ m-am gândit la esenţă, la sensul naşterii şi/ la alte asemenea lucruri fundamentale/ v-aş enumera câteva dintre concluziile mele/ dacă aveţi cu ce nota”. Doar că nu enumeră niciuna, nici aici, nici altundeva. El nu are, de fapt, concluzii, ci doar ipoteze, dar şi de acestea se îndoieşte, formulându-le în manieră interogativă: „Cum să fii tu în acelaşi timp/ mare şi corabie, pasăre şi cer/ în această lume nu se poate aşa ceva/ n-ai decât să te întorci acolo/ înapoi în pîntecele de unde vii” ori „Cum să dai afară un mort/ care moare sub propria ta piele?” ori „Cine să fie omul cu un singur ochi/ cu o singură mână, cu un/ singur picior/ care se apropie de mine?// jumătatea mea?”.
Dacă existenţa este sub semnul incertitudinii, cuvintele, în schimb, au o viaţă a lor şi un statut ontologic cert. Cuvintele lui Vişniec sunt veritabile personaje, pot fi „cărnoase, rubensiene”, „cu fundul mare”, pot avea coadă sau panaş, pot fi „speriate” ori „scârbite”, ba, mai mult, cuvintele au veritabile monologuri interioare, deloc lămuritoare, de altminteri: „Într-o sublimă, unică, mult infinită dimineaţă/ când multe lucruri erau mai mult decât posibile/ cuvântul acum se împiedică brusc/ de el însuşi// brusc îşi dădu seama de această situaţie/ nu putea trece dincolo de el însuşi/ parcă sunt blestemat, spuse el/ sunt un cuvânt fără viitor/ nu ştiu de fapt nici de unde vin şi nici/ spre ce mă îndrept/ şi de câte ori fac un efort ca să mă smulg/ din mine însumi/ o imensă rădăcină iese din mine însumi/ şi imediat cad din nou în mine însumi/ sunt propria mea capcană/ sunt propria mea închisoare/ sunt propriul meu gardian”.
Totuşi, chiar dacă reprezintă materia primă cu care lucrează poetul, cuvintele nu sunt atât de importante în ele însele cum ar părea să ni se sugereze. Matei Vişniec joacă pe ingenuul, atribuind cuvintelor toate vinile posibile, însă poemele acestea „cu cuvinte”, fie-mi iertată cacofonia inevitabilă aici, nu sunt şi poeme despre cuvinte, ci poeme despre oameni. O arată şi poemul citat mai sus, şi, chiar mai bine decât acesta, altul, intitulat Absolut cu toată lumea: „Tîrfe/ tîrfe au devenit cuvintele/ tîrfe ieftine care se culcă pe/ bani puţini/ cu cine vrei şi cu cine nu vrei// cuvântul patrie se culcă absolut cu toată lumea/ pe bani sau pur şi simplu/ pentru promisiuni de tandreţe”. În alt poem, „scârbite de ceea ce sunt obligate să spună/ cuvintele se îngroapă toate în pământ/ în pământul fierbinte, colcăitor/ din gura omului”.
Lucru rar în lirica noastră contemporană, poezia lui Matei Vişniec are mize maximale, pe care îşi propune însă să le atingă cu o retorică discretă. Preocupat de problemele majore ale lumii contemporane, ca şi în teatrul şi publicistica sa, Matei Vişniec nu acuză, nu arată cu degetul, nu dă sentinţe, ci „vorbeşte” pentru cine are urechi de auzit. Exemplar în acest sens este amplul poem central, în cinci părţi, care dă şi numele volumului, în care poetul îmbină situaţia poetică şi metafora pentru a vorbi (cu aceeaşi retorică discretă) despre comunism şi postcomunism – bătând şaua ca să priceapă admiratorii lui Marx de pe toate meleagurile, presupunem că de pe cel francez cu precădere: „Ştiu că povestesc prea repede şi că ar fi trebuit să încep cu sfârşitul/ dar am de îngropat o sută de milioane de morţi/ şi nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când suferi/ de miopie progresivă/ nu, nu e uşor să îngropi o sută de milioane de morţi când/ ai mâncat cu Marx până la 30 de ani/ când ţi-a rămas un gust atât de amar în gură/ când ai acreli în stomac şi vomiţi la fiecare cinci minute.”
Poezia lui Matei Vişniec este una grea de sens – aceasta nu este o noutate. Pentru el, arta a avut totdeauna o dimensiune socială şi chiar politică (să ne gândim doar la colosala alegorie a totalitarismului care este Ţara lui Gufi şi este de ajuns), a avut totdeauna ţintă („n-am mai scris pentru că nu/ aveam ce să spun/ iată de ce n-am mai scris”). Dincolo de talentul recunoscut al lui Vişniec, valenţa etică a artei sale este, în fond, ceea ce-l impune în rândul întâi al literaturii noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara