Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
O precizare de Nicolae Breban


In articolul polemic pe care îl dedică eseului meu „Trădarea criticii", apărut în nr. din 29 ianuarie, curent, în „R.L.", dl. Grigurcu, printre alte inexactităţi pe care nu omentez aici, afirmă, sub semnul întrebării, retoric, că „as fi jucat tenis cu generalul de securitate Plesi-ţă".

Nu, bineînţeles că nu este adevărat, dl Grigurcu preia o afirmaţie mincinoasă a dnei Ileana Mălăncioiu din cartea d-sale cu Daniel Cristea Enache. La întrebarea mea de unde deţine această „informaţie", distinsa poetă s-a bâlbâit şi nu ştiu să-şi fi retras până azi calomnioasa frază.

Nu, dle Grigurcu, dacă dumneata pari, ironic, a-mi invidia „relaţiile" pe care le-aş fi avut cu establishmentul ceauşist, eu nu ţi le-aş fi dorit; adevărul - pe care l-am publicat de altfel şi în ultimul meu volum de memorii - este că l-am cunoscut pe susnumitul general într-o anchetă de Securitate, unde eu apăream ca inculpat. Deci nu, nu pe un „teren de tenis", ci într-o anchetă, alături de alţi colonei de Securitate, în clădirea Ministerului Afacerilor Interne, anchetă ocazionată de confiscarea la vamă, în maşina editorului meu suedez René Coeckelberghs, a manuscrisului romanului meu „Bunavestire". A doua oară „l-am cunoscut" pe acelaşi general tot într-o anchetă, înconjurat din nou de câţiva colonei încruntaţi şi ameninţători, printre care se afla şi viitorul general Tăbăcaru, însărcinat, probabil, cu sectorul culturii, şi de data aceasta tot acuzat fiindcă aş fi trimis „ilegal" manuscrisul romanului „Bunavestire" în străinătate. Era adevărat, prin fostul ambasador al R.F. al Germaniei, scriitorul şi prietenul Erwin Wickert, am transmis aceluiaşi René Coeckelberghs, viitorul soţ al Gabrielei Melinescu, manuscrisul „Buneivestiri", dar, în ciuda presiunii efectuate ore întregi asupra mea şi a ameninţărilor, abia voalate, ale sus-numiţilor „jucători de tenis" colonei şi generali, am refuzat, bineînţeles, să devoalez numele ambasadorului german, ce ar fi dus la compromiterea sa în ochii superiorilor săi, în speţă dl Genscher.

Când dl Grigurcu - ca şi denigratori zeloşi de-ai mei, pe D-sa nu-l includ în această categorie ! - se uimeşte „de relaţiile înalte" pe care le-aş fi avut sub comunism, e oare necesar să amintesc că pe atunci, eu ca şi alţi scriitori importanţi ai literaturii române, vrând-nevrând, intram uneori în contact cu oficialităţi de-un rang înalt? Pe generalul Pleşiţă, deoarece de el vorbim de data asta, în cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu el, mereu în clădirea Ministerului de Interne, l-am rugat doar două lucruri şi nu în legătură cu persoana mea : să aprobe o viză pentru plecarea în vizită, în America, la fiul ei, exilatul Matei Călinescu, a mamei sale ce primise câteva refuzuri, după ce amicul meu m-a implorat acest lucru într-o caldă scrisoare, şi, doi, de data aceasta în curtea Uniunii Scriitorilor, unde generalul a venit alarmat de intervenţia mea la secretarul Burtică pentru eliberarea din detenţie a criticului Negoiţescu, - ocazie în care l-am sfătuit pe Pleşiţă, care voia să-i facă un proces de corupere de minori lui Nego, să-i dea un paşaport şi să-l lase să plece. M-a ascultat, mai probabil l-a ascultat pe şeful statului, informat de Burtică şi, a doua zi mi-a comunicat că Nego este liber şi va primi un paşaport. Speriat excesiv, Negoiţescu, şi fără să-mi ceară sfatul, a publicat în România literară un articol injurios la adresa Monicăi Lovinescu şi a postului „Europa liberă", lucru pe care mulţi, apoi, din emigraţia pariziană nu i l-au trecut uşor cu vederea.

Toate acestea şi altele le-am explicat în Memoriile mele, cărţi pe care, cum spuneam, amabilii şi insistenţii mei denigratori se fac a nu le fi citit, le citează trunchiat sau insidios, nu rareori cu o grosolănie care le stă prost, deşi, după deceniile de când servesc romanul românesc, aş avea dreptul la un minim de onestitate, dacă nu de fair-play. E inutil să adaug că sunt oarecum obişnuit cu atacurile asupra persoanei şi a operei mele. Cu excepţia lui P. Goma, cred că nici un scriitor român nu a fost mai atacat şi injuriat de presa comunistă ca subsemnatul, cărţile scoase din biblioteci, scos din manuale etc.

O ultimă, scurtă, observaţie la „polemica" dlui Grigurcu : D-sale i se pare „normal" ca un jurnalist să ceară arderea unei părţi din opera lui Nichita Stănescu, cea pe care distinsul critic şi citatul jurnalist de la „Adevărul" o consideră lipsită de valoare. Bravo, dle Grigurcu, interesantă şi abruptă judecată de valoare asupra unui poet care face parte, orice s-ar zice, din patrimoniul spiritual al culturii române postbelice: haideţi, veniţi, nu să negăm sau să denigrăm, ci să dăm de-a dreptul foc la ample părţi, lucrări, din opera unor pictori, scriitori, gânditori care ne par, la un moment dat, că nu se potrivesc cu gustul nostru. Mie nici azi nu-mi vine să cred : cum adică, vine un oarecare jurnalist şi cere să ardem opera unui poet cunoscut de milioane şi nimeni din cei care conduceau atunci importantele oficii ale Culturii, Academia, U. Scriitorilor sau Ministerul Culturii, nu a luat în nici un fel atitudine, iar acum, după câţiva ani, noi dăm dreptate vioiului şi aplaudatului incendiator? Ce-ar fi să aplicăm această „metodă" cu mult mai „practică" de valorizare şi altor individualităţi şi opere, nu-i aşa, dle Grigurcu, dvoastră, criticii, aţi avea mult mai puţine pagini de citit şi infinit mai puţine ocazii de a vă pune în valoare.

Poate v-aţi apuca să scrieţi romane, ficţiune... ce ziceţi? Lucru ceva mai dificil, se pare, care cere mii de ore petrecute în singurătate, în luptă cu toate fantomele culturii ca şi cu cele strict private.

Cu stimă,
Nicolae Breban
membru al Academiei Române
Februarie, 2010-02-03 Dehesa de Campoamor - Spania.