Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
O prietenie complicată de Vasile Iancu


În anul 1958, doi emisari ai regimului comunist de la Bucureşti (fără mandat oficial expres) plecau la Paris să-l convingă pe Mitropolitul Visarion Puiu să revină în ţară. Fostul înalt ierarh al Bucovinei fusese condamnat la moarte - în contumacie - de Tribunalul Poporului, prin sentinţa din 26 febr. 1946. Acuzaţia: crime de război. Vom vedea mai jos ce fel de "crime" săvârşise prelatul. Nu e nicio îndoială, dosarul fusese fabricat de procurori la ordinul forţelor de ocupaţie, mai exact, al comisarilor sovietici, iar completul de judecată alcătuit, cum ştim, tot la ordin politic, nu a făcut decât să valideze ceea ce i se dictase. Trecuseră 12 ani de exil pentru mitropolit. Cine erau cei doi trimişi, într-un fel, cu mandat de la vârful conducerii de partid şi de stat, se presupune - logic, având în vedere greutatea misiunii -, chiar de la Gheorghiu-Dej.

Să ne întoarcem însă în timp şi să zăbovim foarte puţin asupra biografiei Mitropolitului Visarion Puiu, un nume aproape necunoscut, fie şi în rândul multor slujitori ai altarului ortodox din această ţară. Un nume interzis în anii dictaturii comuniste, în ţara sa, pe care a slu­jit-o cu rar devotament, credinţă şi pricepere pastorală, un nume pus la index de B.O.R., nici acum reabilitat de Justiţia română (democratică?). A rămas "criminal de război", "trădător", "duşman al poporului" etc.

Victor Puiu s-a născut la Paşcani, pe 27 febr. 1879, aşadar, cu un an înainte de marele prozator, care i-a fost prieten o viaţă, a învăţat primele patru clase primare cu acelaşi dăruit dascăl, Domnu Trandafir, face Seminarul Teologic la Roman, unde îl are profesor de română pe scriitorul Calistrat Hogaş (caracterizat de fostul elev "sever şi drept", aşa cum a fost şi părintele Visarion toată existenţa sa pământească), urmează apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în anii 1907-1908 Academia Teologică de la Kiev, unde-şi susţine şi doctoratul. Este tuns în monahism în 1906, primind numele Visarion. Urcă în ierarhia bisericească, prin osârdie duhovnicească autentică, prin spirit organizatoric, erudiţie, la vârstă tânără: arhimandrit la Catedrala din Galaţi şi directorul Seminarului Teologic din aceeaşi eparhie - la 30 de ani -, exarh a mănăstirilor din Basarabia şi director al Seminarului Teologic din Chişinău, episcop de Argeş, episcop de Hotin (eparhie cuprinzând judeţele Bălţi, Soroca şi Hotin), mitropolit al Bucovinei, cu scaun mitropolitan la Cernăuţi, mitropolit misionar în Transnistria. Cu autoritatea de înalt ierarh în Basarabia, Bucovina şi Transnistria dispune şi veghează ca un adevărat diriginte de şantier (sunt mărturii care vorbesc despre hrana frugală pe care o lua, între zidari, pe un colţ de masă, pe o scândură, având drept faţă de masă un ziar) înălţarea unei maiestuoase Catedrale episcopale la Bălţi, a unui Palat Mitropolitan la Cernăuţi, ambele, cu multe aşezăminte anexe, ridică biserici noi şi redeschide multe altele, transformate de bolşevici în grajduri, depozite de cereale, în cel mai bun caz, în cămine culturale, construieşte şcoli laice, şosele, face donaţii importante pentru construirea unei noi biserici în oraşul natal, Paşcani, dar şi pentru dotarea armatei, pentru tipărituri etc. Un ziditor de rasă. De instituţii şi conştiinţe. Simptomatică este, de pildă, o scrisoare trimisă prietenului său Mihail Sadoveanu, la Iaşi (pe atunci, scriitorul era director al Teatrului Naţional din fosta capitală a Moldovei) prin care îl roagă să-i trimită un profesor de muzică la Bălţi pentru a întemeia un cor. Toate înfăptuirile acestui ierarh cu multe haruri (cum nu se prea ştie), dublate, aceste înfăptuiri, de un misionarism ardent (puţinele testimonii existente atestă un desăvârşit liturghisitor) în rândul populaţiei româneşti l-au făcut indezirabil în ochii autorităţilor de la Kremlin. Un vrăjmaş ce trebuia să tacă. Şi, ceea ce a pus capac la toate a fost o amplă scrisoare adresată lui Stalin, expediată - N.B.! - şi unor ambasade, datată la Cernăuţi pe 14 sept. 1939. Cu argumente logice, de bun simţ, de ordin teologic, istoric şi cultural, pe un ton echilibrat, uneori, diplomatic, însă, ferm, ca şi cum ar fi dorit să-l consilieze pe tiranul bolşevic, Mitropolitul Visarion - astfel îşi şi semnează textul - îi scrie, între altele, dictatorului: "...noi vom arăta cum chestiunea religioasă din actualele state sovietice, prin felul cum continuă a fi tratată, este departe de a folosi popoarele sale". Spre final, frazele sunt mai energice: "Deci, în numele principiului libertăţii de conştiinţă şi de gândire, pe care revoluţia l-a predicat şi l-a garantat, dar numai formal, poporului rus (...), venim a sugera, prin aceste rânduri, factorilor de conducere a noului stat sovietic rusesc, gândul studierii şi realizării unei cât mai urgente concilieri a principiilor sale cu cele ale religiei creştine evanghelice..." O judecată din această densă epistolă are, parcă, şi încărcătura unui avertisment peste vremea sa: "...sentimentul religios poate fi oprimat sau viciat, dar, fiind indestructibil şi veşnic, un imperativ politic superior a impus întotdeauna conducătorilor de popoare o cale civilizată şi foarte mult necesară, iar nu încercări de vremelnică distrugere, ceea ce a slăbit şi întârziat întotdeauna consolidarea statelor şi progresul tuturor instituţiilor acestora". Experimentul tragic al comunismului ateu din propria-i ţară avea să probeze izbitor efectele dezastruoase ale oprimării şi vicierii sentimentului religios. Evidente, din nefericire, şi azi.

Nu avem ştiinţă să fi existat vreun şef de stat democratic, vreun politician de vârf, vreun înalt prelat din lumea creştină sau vreun intelectual de vază care să fi îndrăznit să-i trimită lui Stalin o scrisoare în aceşti termeni. Dimpotrivă, intelectualii din Occident (cei din Franţa făceau o figură aparte), ca să ne referim numai la ei, îi trimiteau lui Stalin mesaje de linguşire şi admiraţie necondiţionată, penibil de obtuze, obediente până la greaţă. Iar unii scriitori îi închinau ode. îndrăzneala mitropolitului de Bucovina nu putea fi iertată. K. G. B.-ul l-a trecut pe lista persoanelor ce trebuiau să dispară.

Un episod încă enigmatic se petrece în viaţa înaltului arhiereu de la Cernăuţi: cu o lună şi ceva înainte de invadarea Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa de către hoardele Armatei Roşii, Mitropolitul Visarion îşi dă demisia şi se retrage la conacul de la Schitul Vovidenie din Vânătorii Neamţului, ridicat prin osteneala sa ca loc de odihnă pentru ierarhii din Mitropolia Bucovinei. Ea este aprobată, cu mare regret, de regele Carol al II-lea, contrasemnată de ministrul Cultelor, istoricul Ion Nistor. Să fi avut iluminatul păstor de suflete o intuiţie prevestitoare în faţa primejdiei? Era o formă de protest şi, totodată, de avertisment pentru forţele politice ale timpului? După revenirea, temporară, a Basarabiei şi a Bucovinei (întregi) la Regatul României, şeful guvernului, generalul Antonescu, îi încredinţează misiunea în Transnistria.

Un alt mister: cine l-a sfătuit să ia calea exilului înainte de a fi arestat şi condamnat la moarte? Se presupune că patriarhul Nicodim, care avea să fie scos forţat din scaun şi trecut apoi la cele veşnice în condiţii nebuloase, l-a îndemnat să ia degrabă calea pribegiei. S-a stabilit la Paris, unde a fondat, cu mari piedici şi eforturi, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală, cum scrie şi pe piatra tombală din Montparnasse. Şi aici s-a izbit de ostilitatea unor preoţi, de vanităţile altora şi a fost nevoit să se retragă într-un sat (Viels Maisons), unde a trăit într-o stare extrem de precară, mâhnit, tulburat. A murit în sărăcie lucie, bolnav, în ziua de 10 august 1964. A fost înmormântat prin grija unui ucenic de-al său, de el hirotonit, preotul Dumitru Emilian Popa, paroh la Biserica Ortodoxă Română din Freiburg - Germania, cu ajutorul călugărilor trapişti de la o mănăstire apropiată, care făcuseră chetă. Premonitorie şi inscripţia de pe placa de mormânt ce şi-l pregătise la Schitul Vovidenie - Neamţ: "Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin..." (un verset din Psalmul 136).

Revenim la momentul 1958. îl ascultăm pe egumenul Mihail de la Schitul Vovidenie, totodată şi ghid al Casei Memoriale Sadoveanu-Visarion Puiu. Şi notăm. "în anul 1956, Mihail Sadoveanu a fost la Paris la o clinică medicală. Suferise un accident cerebral. Cu această ocazie i-a făcut o vizită vechiului său prieten, Mitropolitul Visarion. Se admite - şi cred că ăsta-i adevărul - că scriitorul i-a sugerat mitropolitului să-i trimită un dosar lui Gheorghiu-Dej prin care să-şi dovedească nevinovăţia, că nu este duşman al poporului, un trădător de ţară şi, cu atât mai puţin, criminal de război. Dimpotrivă, el a fost un apărător al drepturilor românilor, mai cu seamă, ale românilor din Basarabia şi Bucovina, unde îşi îndeplinise misiunea de ierarh şi unde a înălţat lucrări în folosul neamului său. Sigur este că în anul 1958, scriitorul, pe atunci fără nicio funcţie publică în stat, şi Mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu, viitor patriarh, acesta, ca reprezentant al Sfântului Sinod, i-au făcut o vizită Mitropolitului la Paris. Aveau, se-nţelege, o împuternicire să-l convingă să revină în ţară. Precizăm că Sfântul Sinod al B.O.R. ia în discuţie cazul Visarion în februarie 1950 şi îl cateriseşte, dez­bră­cându-l de demnitatea de mitropolit şi arhiereu, iar "acţiunile sale de peste hotare - de reorganizare şi unificare a Bisericii Ortodoxe Române din Occident - sunt considerate nule" - n.n.). După mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, foarte apropiat sufleteşte şi spiritual de mitropolit, trecut şi el la cele veşnice nu de multă vreme, Iustin Moisescu i-a promis reabilitarea juridică şi canonică, un apartament în Iaşi, în Spiridonie, şi o pensie viageră, iar Sadoveanu i-a zis în finalul argumentărilor: "Aveţi garanţia noastră". La aceste propuneri, Visarion Puiu a replicat: "Pe voi cine vă garantează? Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti". Formidabilă caracterizare a situaţiei politice de atunci, într-o singură frază. Evident, n-a dat curs invitaţiei, foarte tentante pentru un exilat. N-a durat mult şi Mitropolitul Visarion a fost expulzat din Paris în urma unui proces intentat de preotul Vasile Boldeanu care făcea parte dintr-o grupare fracţionistă în sânul Bisericii Ortodoxe Române de la Paris, acuzându-l pe mitropolit - culmea ironiei! - că ar fi pactizat cu puterea comunistă de la Bucureşti. Şi încercările sale de reorganizare şi unificare a bisericilor române din S.U.A. şi Canada au fost un eşec. Părintele Mihail ne mai spune că în cimitirul din Montparnasse unde au fost reînhumate, mai târziu osemintele mitropolitului, în acelaşi cavou a fost înmormântat şi preotul Vasile Boldeanu. Cum aranjează divinitatea lucrurile!

După mărturiile cumnatului lui Sadoveanu, Constantin Mitru, între marele prozator şi prietenul său Visarion Puiu s-a purtat o corespondenţă şi după pribegia acestuia din urmă, mitropolitul semnând cu pseudonimul Victor Paşcani. Scriitorul le citea, apoi le ardea. Nu se ştie dacă s-a mai păstrat vreo scrisoare din corespondenţa celor doi. Egumenul a descoperit o singură epistolă: aceea trimisă de episcopul de Hotin. Egumenul de la Schitul Vovidenie crede că Mihail Sadoveanu este acuzat pe nedrept, pe urmă trebuie să concedem că avea şi el limitele sale omeneşti. O ultimă încercare de a-l convinge pe mitropolit să vină în ţară a făcut-o şi fratele său, Constantin Puiu, medic în Galaţi, vizitându-l în anul 1963, în satul unde vieţuia.

în casa memorială de la Vânătorii Neamţului, pe lângă alte obiecte aparţinând mitropolitului, multe dintre ele, dăruite de preotul Dumitru Em. Popa, există şi o xerocopie după o fotografie care îi arată, alături, pe Sadoveanu şi pe Visarion Puiu. Datată - 1938. Mitropolitul îl poftea frecvent pe scriitor la conac. Cu certitudine, aveau multe să-şi spună. îi lega nu numai locul comun al naşterii ori faptul că erau de-un leat, că făcuseră primara cu acelaşi învăţător, Mihai Busuioc, în aceeaşi sală de învăţătură. Profesorul D. Călin, din Ciohoreni, fostul judeţ Baia, care a avut câteva întâlniri cu Const. Mitru, e de părere că ei se şi înrudeau, prin alianţă, întrucât mama vitregă a scriitorului era din Ciohoreni, din familia Puiu, iar tatăl viitorului mitropolit, ceferist în Paşcani, îşi avea obârşia tot în acelaşi sat. E de demonstrat. Cu dovezi scrise. Un fapt rămâne sigur: prietenia dintre marele prozator şi Mitropolitul Visarion, "criminal de război" - încă -, deşi complicată de vremuri, a fost statornică până la sfârşit.