Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O speţă de avangardă de Gheorghe Grigurcu

În chip izbitor, Nicolae Prelipceanu este un antiromantic. Cultul egoului, frămîntarea interiorităţii, intonaţia patetică sunt sub condeiul d-sale întoarse pe revers.

Nimic din atitudinile idealizatoare nu scapă unei „deconstrucţii” ce se potriveşte mai bine avangardei decît aşa-zisului postmodernism (de facto, un modernism clasicizat), care caută a întruni într-o dulce concordie diversitatea posturilor, a procedeelor. Poetul e un avangardist, totuşi temperat de teama de-a nu se da (prea mult) în spectacol. Drept care adoptă un limbaj sec, noţional, de nuanţă brechtiană: „primăvara semnez/ în neştire/ valuri de frunze/ ca să-mi fie/ numele/ călcat în picioare/ la vreme/ de toamnă” (secret). Sau cu aceeaşi contracţie ostentativă: „portretul meu cu lacrimă de metal/ se vinde pe sub mînă/ la preţuri de nimic/ piaţa de portrete se închide la ora cinci/ portretul meu se vinde peste un ceas” (lacrima de metal). Programul stilistic al lui N. Prelipceanu e cel de-a pune, cum se zice, batista pe ţambal. Abundă profesiile de credinţă corectoare, delimitative prin negaţie: „cu groază am aflat că ne-am născut/ spre a fi plini de curaj şi eroici/ cu groază am scris chiar rîndurile de mai sus” (10 ianuarie 1980). Spre a părea mai convingător, poetul adoptă un ton pseudoobiectiv, un reducţionism, ironic, ţepos: „ce dacă pămîntul din jurul nostru/ se numeşte atmosferă terestră/ e numai o invenţie a altora ca noi/ pentru ca să nu recunoască/ situaţia reală în care se află// calcă rar pe deasupra pămîntului/ numai dumnezeu/ un pas al său din veac în veac/ mai salvează pe cîte unul dintre noi” (groapa comună). Nu ne dăm seama dacă bardul e totuşi credincios, cînd ne anunţă că dimineaţa „cu paşi mari/ va trece pe deasupra/ un zeu”, sau e doar agnostic, servindu-se de un simplu ornament de natura unei fantezii persiflatoare. Nu o dată e afectată inscienţa, perplexitatea ca spre a sfida aplombul poetului curent: „eu nu ştiu despre poezie şi despre viaţă/ poate despre celelalte să ştiu ceva fără să ştiu că ştiu” (un pahar în picioare). Admiţînd drept unic adevăr faptul că viaţa sa „nu există”, poetul ne mărturiseşte că se aruncă între verbe precum Blaga între boabele de grîu şi că, dacă ele nu încolţesc, e singur vinovat pentru această „lipsă de viaţă”. Concură desigur la un asemenea comportament falsa impasibilitate, o insensibilizare mimată a celui ce declară că merge pe străzi neavînd timp să observe că ploaia face găuri negre în pielea sa, că trupul îi reintră în pămînt „ca o stranie electricitate”. Poezia e testată cutezător cu mijloacele prozastice: „poetulironic stă în bucătărie şi spală vasele/ din care a mîncat o pîine ironică/ tot acolo scrie şi gîndeşte/ mirosul complex al bucătăriei fiind mai aproape/ de adevăratul miros al lumii” (poetulironic). Acest personaj ar descinde direct din bufonii de curte, aşa cum „omul celălalt” se trage din maimuţe, deşi azi maimuţele au dispărut reîntorcîndu-se în oameni, de unde nu mai vor să iasă… Personalitate lirică puternică, Nicolae Prelipceanu se joacă cu forţa sa conţinută, aşa cum un individ cu merite evidente ar afişa o stare de mare modestie, ştiind că nu-l va crede nimeni. Dar se petrece un fenomen neaşteptat. În virtutea atracţiei dintre contrarii, discursul în cauză îşi depăşeşte într-un fel revolta avangardistă, puseele nihiliste, făcînd loc unui peisaj al reechilibrării, al acalmiei. Înlăturat fiind patetismul întors pe dos (un strat artificial, însă în care persistă obsesia factorului recuzat), apare priveliştea unui univers primordial. Distanţele în timp şi spaţiu se relativizează („cîteva secole trec repede mi se spune”, „iar de la mînă pînă la gură/ e o distanţă ca de la răsărit la apus/ şi de la frunte la vîrful picioarelor / ca de la sud la nord”), fenomenele realului trec într-o solemnă aglutinare: „contopirea-i deplină/ atît între paşii cei grei/ sandală romană lîngă sandală romană şi umăr lîngă umăr/ cît şi între ei şi ceea ce este de călcat” (noli tangere). Neliniştitorul heraclitism e înlocuit de un pacific hieratism eleat: „ţine minte că nici o clipă nu trece/ că nici un rîu nu se mişcă/ mai mult de o secundă/ cînd îl priveşti” (a uita ). Viziunea paradoxal rebelă, printr-o disciplină negativistă, a lui Nicolae Prelipceanu se destinde astfel într-o bine meritată odihnă clasică.

Nicolae Prelipceanu,
Portret sumar al unui necunoscut de altădată,
Tipo Moldova, 2011, 374 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara