Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
O struţo-cămilă ideologică (III) de Gheorghe Grigurcu



Psihologia specialistului în psihologia animalelor care a fost Mihai Beniuc, aşa cum rezultă inclusiv din paginile sale memorialistice, e cea a unui comunist. E o naivitate să faci uz de conceptul comunistului "pur", "consecvent", după cum procedează Ion Cristoiu, afirmînd: "Contrar declaraţiilor sale inflamante, Mihai Beniuc nu e un comunist convins". Din motivul elementar că n-au existat, cel puţin în cadrul "socialismului real", decît comunişti impuri şi inconsecvenţi, gata a-şi schimba faţa în mod cameleonic, a se adapta slugarnic fiecărei noi direcţii pe care o lua "linia" (frîntă) a partidului, fiecărui nou set de cîrmaci. Beniuc a proslăvit deopotrivă pe Stalin şi pe Lenin, pe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Nicolae Ceauşescu. Departe de a nega comunismul (vorbeşte, precum un articol de fond din Scînteia, despre "forţele democratice în frunte cu comuniştii", despre "lupta forţelor progresiste şi democratice", despre "lupta forţelor democratice care a fost stimulată îndeosebi de către comunişti"), autorul Mărului de lîngă drum se manifestă în spiritul documentelor de partid, utilizînd fără complexe limba de lemn şi atunci cînd se referă la literatură: "De la partid s-a dat tot atunci indicaţia să se pregătească o adunare generală a scriitorilor cu o dare de seamă în care să se dea o bătălie pe două fronturi: cu un ascuţiş împotriva proletcultismului şi altul împotriva formalismului - chiar aceasta era formularea dată de la partid pe baza principiilor pe care partidul le considera necesare ca să se poată dezvolta o literatură sănătoasă, căci, desigur, nici proletcultismul cu îngustimile lui şi cu ideea lui fundamentală că trebuie să ia naştere o nouă cultură şi nici formalismul nu mai puteau răspunde cerinţelor unei epoci care încă abia mijea, din punct de vedere politic, după înlăturarea monarhiei şi instaurarea regimului republican cu primele jaloane ale socialsimului". Putregaiul unei atari frazeologii apare foarte extins. Uşoarele detaşări de tendenţionismul comunist, al cărui principal promotor a fost poetul, au un iz comic. E ca o parodie de sine, involuntară: "Era teza noastră de a combate atît orice tendinţă formalistă sau, hai să zicem, şi cosmopolită, deşi nu făceam atîta caz de cuvîntul acesta, "cosmopolitism", cît făcea Jdanov, şi, mai ales, să nu ne lăsăm tîrîţi nici pe o pantă a proletcultismului, care ar fi dat naştere la o literatură necorespunzătoare nici intereselor partidului, nici literaturii în general". Dacă schiţează, uneori, cu destulă stîngăcie, gestul autocritic, de facto o autocomplezenţă ("Eu n-am uitat că şi eu am scris şi nici nu neg vreodată ce am scris, totdeauna mi-am renegat versurile proaste, niciodată n-am fost de acord cu ele, dar tot eu am scris pe atunci lucruri care căutau să meargă pe o linie mai sănătoasă a literaturii"), bardul nu uită a arunca priviri în grădina vecinilor spre a constata că nici acolo lucrurile nu mergeau prea bine: "poezii, cîteodată accentuat, ca să zicem aşa, politizante, ale tuturor poeţilor de atunci, mai ales aceştia care sînt şi astăzi cunoscuţi - Jebeleanu, Boureanu, răposatul Cicerone Theodorescu, Geo Dumitrescu şi alţii, care ei înşişi au uitat de mult ce au scris pe atunci". A fost acuzat Beniuc de prosovietism? Ei bine, el se scutură de această incriminare cu care s-ar fi mîndrit altădată, ce nu mai rima însă cu naţional-comunismul, susţinînd că a primit "indicaţii preţioase" exclusiv din partea ocupantului intern, cum ar fi zis Goma: "În calitatea mea de om care a muncit 16 ani neîntrerupţi în Uniunea Scriitorilor, pe lîngă activitatea mea de profesor la Universitate, n-am primit niciodată nici o indicaţie de la vreun organ sau de la vreun prieten din Uniunea Sovietică, deşi aveam destule cunoştinţe pe acolo şi din cînd în cînd mai făceam cîte o scurtă călătorie pentru vreo manifestaţie oficială literară. Toate indicaţiile pe care le
O altă idee a lui Mihai Beniuc este cea prin care vrea să combată teoria "petei albe" sau a "obsedantului deceniu" ce a marcat literele româneşti. Această "pată albă" nu este chiar atît de "albă", socoteşte poetul, întrucît ea nu e un "deşert cu nisip, fără oaze şi fără izvoare", ci doar o "regiune accidentată", cu un relief căruia ar trebui să i se acorde mai multă atenţie. Cine ar fi vinovat pentru eretica teorie a "petei albe"? Nu alţii decît, în chip năstruşnic, bieţii scriitori şi critici, care n-ar fi avut "curajul" decît a-i vitupera pe slujitorii socialismului, a condamna bietele condeie mercenare, în loc de a indica drept sursă a răului socialismul însuşi, fapt ce era, desigur, floare la ureche pe vremea cenzurii şi a represiunii cu multiple faţete: "Doar că cei care au argumentat pentru această teză a "petei albe" uită că pe ei îi caracterizează lipsa totală de curaj, pentru că din momentul cînd a început - după înlăturarea monarhiei - regimul care trebuia să instaureze socialismul şi care îşi spunea cuvîntul în toate treburile ţării, inclusiv în acelea ale creaţiei artistice, atunci normal ar fi să faci vinovat socialismul de aceste deficienţe grave ale creaţiei literare şi nu pe scriitorii care între timp nu îşi pierduseră capacitatea de a scrie. Acest curaj însă lipseşte". La fel de "curajos" se arătase, în cărţile d-sale postdecembriste, şi un D. Popescu-Dumnezeu! Operele bune, ne consolează M. Beniuc, rămîn, chiar dacă unii ar vrea să le ţină ascunse: "tot aşa cum creştinismul n-a reuşit să înmormînteze cele mai de seamă valori ale păgînismului, vreau să zic ale culturii antice, ba chiar poate cei mai dogmatici dintre ei - mă refer la unii dintre călugări, fără să uit că "vinovaţii" acestei salvări sînt şi arabii - au ajutat tocmai ca vechea cultură să se păstreze, atît cît s-a putut păstra". Ce să mai zicem? Nu ne rămîne decît a ne exprima gratitudinea faţă de dogmatici. Şi aceasta pentru a nu da dovadă de... laşitate: "Nu vreau să fac propriu-zis comparaţii, cît să sugerez ideea că a nega o epocă pentru că nu îţi convine să o cunoşti nu este atît un act de curaj, cît unul de laşitate". "Curajul" lui Beniuc e într-adevăr salutar!


Dar Mihai Beniuc nu ezită a se plînge (o făcuse şi Nina Cassian) de "persecuţiile" la care l-a supus "iubitul" său partid. "Judecata" la care l-au supus instanţele acestuia nu era doar inchizitorială, ci şi asortată cu viclenia bolşevică a autobiografiilor cerute copiilor revoluţiei, gata a şi-i devora la cea mai neînsemnată "contrazicere", ori pur şi simplu prin scornirea unui motiv oarecare: "În 1949, ca toţi ilegaliştii, am fost judecat, ca să zicem aşa, mai curînd decît analizat, în ceea ce priveşte activitatea mea individuală şi nu mi s-a adus la cunoştinţă absolut nimic, dar treaba nu mi se părea tocmai curată datorită faptului că n-am primit carnetul de partid şi am fost lăsat să funcţionez aşa pînă după centenarul Caragiale, care puţin a lipsit să nu-mi scoată sufletul, m-am ales cu o boală gravă după aceea şi am şi intrat într-o fază de cercetări mai intense în ceea ce priveşte trecutul meu. Deduceam aceasta din faptul că mi se cereau destul de des autobiografii, probabil în nădejdea că odată şi odată mă voi contrazice de la o autobiografie la alta, ceea ce era foarte greu să se întîmple, avînd în vedere că viaţa mea a fost în general destul de simplă şi niciodată, mai cu seamă în ce priveşte munca de partid, n-am avut absolut nimic de ascuns". Sînt de-a dreptul emoţionante dialogurile pe care M. Beniuc le poartă cu superiorii săi ideologici, oglindind raporturile dintre politrucul mai mic în grad şi cel avînd un grad mai mare (Leonte Răutu?): ""Mi se pare că ai un memoriu pe care vrei să-l predai". "L-am pus în buzunar". "De ce?" "Nu vreau. Pur şi simplu. Am o singură rugăminte, şi nu o rugăminte, ci o pretenţie: să fiu eliberat din munca de secretar al Uniunii Scriitorilor"". O replică a lui Beniuc străluceşte prin oximoronica "demnitate" a slugărniciei ţepene: "Dv. aveţi calitatea de a lua carnete de partid. Eu nici n-am avut. Calitatea de comunist nu mi-a dat-o partidul, asta am dobîndit-o singur, deci comunist rămîn în continuare. Dacă vreţi să recurgeţi la mine în sensul de a munci în continuare, recurgeţi nu la un membru de partid, ci la un comunist care nu înţelege să refuze interesele clasei muncitoare". Dacă pînă şi Beniuc a fost un timp exclus din rîndul membrilor de partid...


Mihai Beniuc - Sub patru dictaturi (memorii 1940-1975), ediţie îngrijită de Ion Cristoiu şi Mircea Suciu, prefaţă de Ion Cristoiu, Editura "Ion Cristoiu" S.A., Bucureşti, 411 pag., preţ 85.000 lei