Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
O viziune a poeziei de Simona Vasilache

Abstracţiunile modernismului, la noi, ca şi aiurea, s-au hrănit mai curând din teorie decât din biografie. Cu foarte cunoscutul vers „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală“, neomodernismul lui Nichita Stănescu a dizolvat biograficul din nou în literatură, însă într-un fel care-l depersonalizează: „Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat/ Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit”.

Adică, nici trăire, nici adevăr, doar poezie care spumează sentimentele, iradiind o tinereţe năvalnică şi nepăsătoare. Acolo unde modernismul primului val are închideri ermetice, neomodernismul are frumuseţi care te lasă, ca să zic aşa, fără aparat critic. Dacă jocurile logice ale lui Barbu, ori Arghezi, ori Blaga stimulează exegeza, mai mult sau mai puţin la obiect, paradoxalele prospeţimi ale versurilor lui Nichita sunt făcute să-ţi placă, sau nu. Asta justifică, simplificator, de bună seamă, împărţirea gusturilor contemporanilor şi ale posterităţii în da, sau ba. Aproape fără explicaţii.
Aşadar, viziunea poetică a lui Nichita Stănescu e făcută să nască poeţi, nu cititori. Descoperitori empatici ai unor ritmuri care au abundenţa, plinătatea solară a unei oraţii, nu a unei trude. Substanţa lor e ca a pasiunii care-şi caută făgaşul fără să se antreneze pentru asta. Şi care transportă orice fleac în Câmpiile Elizee: „A venit îngerul şi mi-a spus:/ - Nu vrei să cumperi un câine?”. Dacă o analizezi, o distrugi. Dacă ştii lucrul vechi de când lumea, că spiritul coboară unde vrea, îi poţi crede poeziei că face minuni. Sau că le închipuie frumos.
Tinereţea aceasta a versificaţiei are debit, are ritm, pe care şi le susţine, fatalmente, pentru un timp limitat. S-a remarcat că, după jumătatea anilor ’70, Nichita Stănescu nu că nu mai este el, ci este, dimpotrivă, prea îmbibat de propria-i reţetă. Dărnicia fără sistem nu poate să nu obosească. Şi sentimentul, la lectură, e că inventatorul unor asocieri care uimesc îşi forţează, de la un punct încolo, norocul.
Oricum, iubirile lui, care prin preschimbarea biograficului de care vorbeam devin bun comun, în ceea ce au ele electrizant şi energic, nu în nepotriviri şi căderi, ceea ce face din euforia aproape perpetuă a universului poetic al lui Nichita Stănescu un soi de wishful thinking al cititorului, sunt giganteşti, hiperbolice, deci tot o forţare a norocului. Şi nu doar norocul e pus la încercare, ci toate limitele timpului şi ale spaţiului, în întrupările lor cele mai concrete: anotimpurile, natura. Iată o cavalcadă demnă de vremuri mitice, când omul era, de-adevăratelea, gospodarul creaţiei: „până-ai să te-arăţi, femeie, /vor pleca şi animalele celelalte,/ lăsându-mi nerăbdarea împodobită cu plante…// Poate am să par subţire ca licărirea,/ şi-n spatele meu, frenetic crescând, oraşul/ îţi va fura, în văzduh, privirea.// O, gingaşul, zveltul tău paslegă nat peste ierburi, printre colţii pietrelor!/ A mai rămas un gutui, / şi un cais a mai rămas,/ smulge-i şi du-i în piaţa circulară;/ a mai rămas un prun, / şi-un arţar a mai rămas,/ smulge-i şi du-i lantretă ierile de drumuri;/ a mai rămas un platan,/ şi-un oţetar a mai rămas,/ smulgei şi du-i pe cheiul cu poduri!/ Mi-a mai rămas şi-un ram de tei./ Îl vrei, stăpâna mea, îl vrei, / aici, pe câmpul unde în vechime zeii/ n-au trecut decât călări,/ unde pietrele-şi arată colţii albi, şi iarba/ fuge speriată-n verzuiele zări?…” (Amfion constructorul). Lepădarea naturii de îndrăgostit, şi a îndrăgostitului de toate posesiunile lui ia dimensiunile unui joc cvasi-cosmogonic, în care toate se reaşază sau, mai curând, îşi caută locul, deranjat prin căderea dintr-o stare zeiască, de început.
În zămislirea poeziei se amestecă deseori îngerii, sau Dumnezeu, nu atât ca să ajute, ci ca să se intereseze de mersul lucrării poetului, care este de-o făptură cu a lor. Este un orgoliu aici, însă unul ingenuu, un hybris de tinereţe, care a încercat totul şi n-a desăvârşit nimic. Îndrăgostitul din O viziune a sentimentelor pare că n-a întâmpinat piedici, n-a purtat poveri, n-a trăit, practic, decât într-o realitate cu formele şi culorile distorsionate, adică în starea de îndrăgostire, în care controlează jocul. În reţeta poetică, dezamăgirea, deocamdată, nu încape.
Aparte de viaţa lui personală, poetul îşi creează o biografie de învingător. Şi asta atrage. Reînnodând mai degrabă cu Eminescu, în latura lui florală, decorativă, de elan sentimental, decât cu moderniştii, poezia lui Nichita e cântată, e recitată, e dramatizată. E un text de muzică uşoară, cu ingenioase luări prin surprindere ale simţului nostru comun (dar, în definitiv, dragostea ce-i?) şi profunzimi la care au acces nu numai marii gânditori, ci, câteodată, şi marii iubitori ai traiului lumii. O poezie care, am mai spus-o, e a se consuma, nu a se digera. Fără să exclud efortul exegetic ce i s-a dedicat (despre receptarea lui Nichita Stănescu s-a discutat poate tot atât cât despre poezia lui), câtă vreme una din poeziile lui aproape canonice, cu tot răspărul ei – şi foarte frumoase – răstălmăceşte codurile la vedere („şi-am zis măr ca să zic sâmburi,/ şi-am zis pom ca să zic scânduri,/ şi-am zis nord ca să zic suduri/ şi dulceaţă ca să sudui” – Frunză verde de albastru), a o îneca în preţiozităţi critice e aproape un atentat la rotunjimea ei. O disecţie nu se cere, deşi altfelul acestei viziuni a poeziei intrigă, mai ales dacă o vedem pe fundalul epocii. Mai legitim, totuşi, ar fi să alegem textele cu adevărat închegate de pastişe sau de forţări, să reţinem, dintr-un fond care creşte mereu, prin publicarea ineditelor, şi devine tot mai inegal, acele texte care, abuzând şi de imaginaţie, şi de limbaj, au dezinhibat poezia. Nu ştiu, foarte limpede, cum am putea-o face cel mai bine. Cred că, la optzeci de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu şi la treizeci de când a încetat să scrie, aprecierea poeziei lui rămâne, în bună măsură, o chestiune de gust.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara