Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
O viziune analitică de Gheorghe Grigurcu

Viziunea poetică a Angelei Furtună are un caracter s-ar putea zice analitic. Ea înfățișează o desfoliere nesfîrșită a aparențelor spre a atinge esența, care se repliază însă cu fiecare moment ce pare a o revela, dar care, în fapt, e tot o aparență.
Pe claviatura unei asemenea relații virtuale, poeta confirmă condiția de ficțiune a scriiturii d-sale, în pofida părelnicei programări rațiocinante de care face uz: „exista un ținut al întrebărilor. lujeri de splendoare. (…) altădată nu aș fi ocolit toate răspunsurile posibile. și/ aș fi înfruntat, de la bun început, moartea./ dar oare de cîte ori aș mai putea muri?” Posibil dezamăgită de această stratificare invincibilă a interogațiilor care devin ele însele răspunsuri spre a se identifica cu alte interogații, Angela Furtună se apropie cu stăruință de actualitatea socială atît de suferindă a României. Dacă absolutul se dovedește o fata morgana, imaginea acesteia ar putea fi mai lesne abordabilă? S-ar putea preta unei explicații? Din păcate, ne întîmpină o temă identic plurală cu cea genuin-existențială: „pe cine poate s-aline istoria falsificată?/ avem o românie freatică, o românie de suprafață și o/ românie de altitudine ce fac parte din europa trainică/ și dintr-o lume misterioasă./ realul pe care îl văd și îl pipăi nu este realul despre/ care se face dez-avangardă”. „Am o inimă epică și am o minte lirică”, declară autoarea. Împrejurare ce-o face să se dedice, fără a părăsi portativul liric, unui real fantasmatic precum unei evadări din sine. Deși dezamăgitor, acesta îi acordă puncte de reper, o ajută în confruntarea cu inomabilul prin indiciile unui concret simbolic. Suntem informați că traumele poetei parcurg formele de relief ale descreșterii umanității, că d-sa își poate stăpîni plînsul, deoarece aparatul de fotografiat digital îi atîrnă de gît ziua și noaptea, nu mai puțin decît un apendice intergalactic, că nu poate muri decît de un număr infinit de ori. Așadar, pe de-o parte, solicitarea asiduă a unui real cum o materie primă a transfigurării, pe de alta, autoritatea acestui real în sine, conformă cu tehnica à la page. Dar întregul visat continuă a se eschiva, a se divide sub pana lirică într-o multitudine de fețe din care fiecare face o clipă impresia de-a semnifica mai mult decît celelalte. E un joc fără capăt al incognoscibilului care mimează predarea, pentru ca îndată să reintre în enigma proprie, amînînd soluția cunoașterii. Un joc perfid se încinge între ceea ce ar putea fi atribuit unui fapt și ceea ce se dezminte fie și din pricina unei întîrzieri a informației, în cursivitatea unei gnoze cu dureroase consecințe istorice: „adevăratul dictator, cel din care își trage seva/ dictatorul vizibil, este dictatorul invizibil, cel care/ sălășluiește în noi, ca un plaur mental hiperbolic,/ secretîndu-și necontenit paranoia cultură a/ sinelui. Dictatorul este un alter-ego colectiv și privat în/ egală măsură și care doarme liniștit în abulia noastră narcisiacă”. Criza are o atare amploare și o atare înrădăcinare în fatalitate, încît la un moment dat, printr-un gest al dezarmării, limbajul poetic însuși, are parte de un portret pur noțional. Poezia își depune armele într-o secvență în favoarea constatării nude: „starea de criză ne lua în posesie ca un vultur imens./ tahicardie. crampe. atacuri de panică. disimulare. colici. transpirații profuze. ticuri. spasme. contracții”. Care ar fi modalitatea revenirii la normal? Dificil de stabilit, deoarece a cînta nu ar fi decît o cale a morții. Melosul poeticesc nu ar avea alt rol decît cel de-a face publicul să-și perceapă propria neputință. Gesturile insurecționale ale esteticului probîndu-și ineficiența, nu ne-ar rămîne decît consemnarea unui eșec total: „să răbdăm și să ne naștem în fiecare zi, dacă tot nu/ putem ieși din coșmar”. Un paleativ totuși, celebrarea umbrei: „numai umbra unui om mă mai poate impresiona:/ acolo văd harta unei lumi care mă cheamă./ să o înțeleg./ să o cunosc./ să o apăr ca și cum ar fi propria mea lume”. Remediul credinței nu e părăsit, dar acesta n-ar putea decît să aibă o natură compasională, o identificare a suferinței divine cu cea umană, precum, pe urme kierkegaardiene, o descrie Luigi Pareyson: „dintr-odată, dumnezeu adoarme cu capul pe/ umărul meu, scrîșnind din dinți și murmurînd/ prin somn cuvintele mele”. Angela Furtună e una din energiile de seamă ale liricii noastre actuale, care se cuvine consemnată ca atare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara