Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Oameni de piatră de Daniel Cristea-Enache

Tristă şi instructivă se dovedeşte, adesea, dinamica receptării unor scriitori! Când aceştia se află pe valul unui anumit moment socio-cultural, deţinând o poziţie importantă, o funcţie, acel nimb al puterii derivate în reprezentativitate, admiratorii se strâng în progresie geometrică. Recenziile şi interviurile, cronicile şi studiile ample, monografiile şi premiile prestigioase curg, copleşindu-l pe fericitul autor. După care sunt suficiente un declic biografic sau o întorsătură istorică pentru ca atât de importantul scriitor să se vadă, deodată, lipsit de orice merit, calitate artistică şi morală, audienţă critică şi publică. Astfel, receptarea lui Petru Dumitriu se împarte în două mari faze: înainte şi după fuga acestuia în Occident, în ianuarie 1960. Iar a lui Dumitru Radu Popescu, în mod analog: înainte şi după Revoluţia din decembrie 1989. Dacă înainte, despre romanul său de vârf, F, scriseseră (în ordinea apariţiei textelor în volume) C. Stănescu, Mircea Iorgulescu, I. Negoiţescu, Ion Vlad, Nicolae Balotă, Anton Cosma, Gabriel Dimisianu, Mioara Apolzan, Mirela Roznoveanu (o întreagă monografie), Valentin Taşcu (o alta), Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Cornel Ungureanu, Alex. Ştefănescu, Eugen Simion, după, sunt consemnate numai trei referinţe în Dicţionarul analitic de opere literare româneşti: Irina Petraş, Ion Simuţ, Gheorghe Perian. Critici din generaţia intermediară cărora le putem adăuga două nume: al Sandei Cordoş, care semnează articolul de Dicţionar, şi al lui Mihai Iovănel, care a realizat cronologia şi postfaţa la ediţia de faţă. Nume, altfel, foarte bune; dar nu sunt cam puţine?
La aproape patru decenii de la ediţia princeps, F merită un alt tratament decât această indiferenţă ignorantă şi snoabă, prin care aşa-zişi analişti literari încearcă să oculteze trecutul, pentru a reface canonul. Desigur că acesta nu îngheaţă în formele cristalizate de experimentalismul modernist şi că autorii postmoderni de calibru avansează către centru, într-un joc axiologic cu reguli clare. Dar am auzit de prea multe ori clamată teza "adevărului cu voie de la poliţie", aplicată otova, şi colaboraţioniştilor, şi rezistenţilor, şi disidenţilor, pentru a mai crede că este o firească, naturală reaşezare a valorilor literare. Din păcate, nu e vorba despre aşa ceva, ci despre politică literară, care, orice semn ar avea (de stânga, înainte, sau de dreapta, după), nu-mi inspiră nici o încredere...
Citit fără prejudecăţi şi idiosincrazii, cu acea seninătate pe care ar trebui s-o recâştigăm ca regim al lecturii, F apare ca un mare roman. Nu este o operă epică perfectă, inatacabilă. Există în cuprinsul său "burţi" romaneşti şi denivelări artistice, câteva personaje cu rol, dar fără funcţie, precum şi dialoguri lungite ori inutile. Dar toate aceste scăderi nu fac decât să sublinieze şi mai pregnant extraordinara forţă a romancierului de a crea o lume bolnavă şi o umanitate coruptă. O lume şi o umanitate - iar nu imaginea lor. Aici cred că a fost miza scriitorului: să depăşească suprafaţa gelatinoasă a lozincilor, a clişeelor din anii democraţiei populare şi să ajungă la miezul oamenilor sufocaţi de ele. Nu atât să "redea" atmosfera obsedantului deceniu, cât respiraţia stricată, de bolnav, a individului integrat într-o comunitate rămasă fără repere. Regatul Danemarcei este putred şi adevărul umblă cu capul spart; dar important e să trecem dincolo de această amară constatare, adâncind problema, ridicând miza, ajungând înlăuntrul Omului disputat între bine şi rău. Număr trei modele tutelare pentru scrisul lui D.R. Popescu: Dostoievski, Faulkner şi - deasupra tuturor - Shakespeare. De la primul încearcă să ia adâncimile moral-psihologice ale fiecărui personaj şi intriga accelerată; de la al doilea, tehnicile sofisticate de compoziţie şi expunere; iar de la marele Will: experienţa completă a umanului.
Revenind la lozinci: pro sau anti, ele asigură inserarea şi funcţionarea mecanică a individului în societatea care i le impune. E chiar esenţa totalitarismului: X sau X nu mai au personalitate, se topesc într-o masă (o clasă) de cetăţeni deposedaţi de atributele gândirii şi deciziei pe cont propriu. Transformarea lozincilor în "literatură" a fost specialitatea realismului socialist: eroii au un schematism care îi face absolut neverosimili în epocă şi de-a dreptul comici, ulterior. Citim astăzi producţiile din anii '50 cu un uriaş hohot de râs. D.R. Popescu, ca şi Marin Preda în Moromeţii, II (apărută cu doi ani mai devreme), desface în bucăţi această imagine furată, "colectivizată", "naţionalizată"; desprinde personaje de sine stătătoare, negative ori pozitive. Calificarea lor morală nu apare de la bun început, nu predetermină conflictul şi nu e confirmată, la final, de evoluţia acestuia. Ea se face "din mers" şi, mai important, din unghiurile celorlalte personaje. Naratorul impersonal, întru totul creditabil, dispare, iar autorul omnipotent trece voit într-o condiţie de failibilitate. Cititorului nu i se mai servesc concluzii deja stabilite; şi nu i se oferă o perspectivă supraetajată, de înălţime epică şi morală, pe care aceste concluzii să fie sprijinite. Punctul de vedere e spart şi multiplicat, apar unghiuri diferite de mărturie, depoziţie, confidenţă subiectivă. Adevărul, cu majusculă, nu mai există, iar minciuna cea mai ordinară se poate modula subtil şi persuasiv. Cu ea se construiesc discursuri coerente, convingătoare, seducătoare. Moise şi Ică sunt marii manipulatori, alături de mai micii ticăloşi din Pătârlagele, Celce, Cicerone Stoica, Dimie; în timp ce Maria şi Horia Dunărinţu reprezintă personajele luminoase şi tragice. Însă nimeni nu poate fi aşezat cu deplină certitudine într-o categorie sau alta. Ca la Dostoievski, oamenii nu sunt integral răi sau integral buni, nu sunt puri, ci amestecaţi. Chiar bestiile apar câteodată într-o lumină diferită, în timpul vieţii sau, dacă nu, după moarte. Cel ce putrezeşte de viu în patul conjugal, fără satisfacţia de a fi atins-o măcar o dată pe frumoasa-i nevastă, Ileana, care îl pedepseşte la nesfârşit culcându-se cu tot satul. După ce temutul Ică moare, cadavrul lui este dezgropat şi profanat de sătenii dintr-odată "curajoşi". Pe Moise, care poate totul, îl vedem, într-o scenă, cu lacrimi de disperare pe obraji: pentru că nu poate chiar totul, pentru că lăcomia lui de a poseda e uneori neputincioasă. Oamenii de piatră, demonii sunt, nolens-volens, umanizaţi. Nu sunt nişte ticăloşi "de manual", aşa cum propaganda comunistă îi înfăţişa, în caricaturi de presă şi în romane involuntar- caricaturale, pe duşmanii regimului: burtoşi, urduroşi şi guşaţi, cu ochi în care sticlesc poftele. Iar mediul lor de existenţă şi acţiune, Pătârlagele, Câmpuleţ, Turnuvechi (geografia imaginară a scriitorului, infiltrată în cea reală), nu are valoare de fundal contrastiv. Colectivitatea, comunitatea ce numără deja atâtea victime ale noului regim este mai mult - mai puţin - decât inertă. E laşă, uşor de supus şi de manevrat, colaboraţionistă. Ică, Moise, Cicerone Stoica, Celce fac absolut ce vor pe scena unui sat care, departe de a-i sancţiona în vreun fel, baremi prin delimitare, îi asistă cu o adevărată voluptate a docilităţii. Când profesorul Horia Dunărinţu este scos din şcoală şi din casă, pentru culpe imaginare, nimeni nu se solidarizează cu el. Ar putea fi Nicolae, ruda sa, beţivul şchiop dispreţuit de toţi, dacă acesta nu s-ar lepăda de el în mai multe rânduri. La botezul fetiţei lui Horia, Victoria (numele sună ironic, în context), scaunele invitaţilor sunt goale. Altfel spus, comunitatea s-a grăbit să pună propria ştampilă acolo unde a scuipat, cu ură, Moise. La priveghiul Mariei se va strânge tot satul; dar înainte, când fiii săi erau omorâţi de Ică, iar ea, alungată din sat, mai nimeni nu era de văzut prin preajmă.
Nici aceste aspecte ori elemente de contrast nu sunt subliniate în vreun fel de către autor. Acesta nu vrea să fie didactic nici în direcţia răului, nici în cea a binelui. Justiţia, dreptatea nu sunt alterate ireversibil, astfel încât romanul să poată fi prins în imaginea cadru a lumii întoarse. Nefiind o distopie, întrucât unele dintre faptele relatate sunt de o atrocitate imediat perceptibilă, F nu este nici un roman negru, de atmosferă gotică în Pătârlagele. E un excepţional roman realist, cu structurare modernistă şi irizări poetice; un text polifonic şi ambiguu, derutant şi impredictibil. Până la ultima propoziţie din carte, D.R. Popescu se încăpăţânează să nu-şi amestece vocea printre cele ale personajelor sale; să le lase, în exclusivitate, dreptul de exprimare a ceea ce au trăit şi trăiesc. Naratorul prim, Tică Dunărinţu, e înjunghiat de Nicolae (vom vedea de ce) şi, în clipele dinaintea morţii, are în continuare cuvântul, apucă să spună ce vede. Inclusiv punctul final şi-l refuză autorul, lăsându-l pe seama... unui cal. Iată întreaga scenă, de o rară poezie: "Nici nu strigai, atât de străin şi de nefiresc mi se păru totul şi-l auzii pe Dionis strigând şi-l văzui repezindu-se din pragul uşii pe care o deschisese spre Nicolae care a doua oară mă lovi. Era ciudat cum ningea imperturbabil afară şi cum luna ce răsărise rotundă făcea să se vadă fiecare fulg legănându-se în aer şi stingându-se în nisip. Auzii la fereastră nechezând calul jumătate alb şi jumătate negru al lui Ucsnit Sedescu şi anotimpurile începură să se încurce în mine ca într-o joacă, probabil datorită frigului ce intra pe fereastră şi căldurii din sobă ce-şi căuta loc afară (...) călare am pornit galop pe străzi şi pe câmpul plin de zăpadă şi cu cât mergeam mai departe el gonea mai lin şi se ridica în zbor trecând prin locuri cu verdeaţă şi pline de lumină. Dar de-abia atunci am simţit un miros de baltă stătută şi am simţit în gură gustul apei de baltă clocită, de-abia atunci când o apă mare a început să ne înconjoare (ca şi cum toată zăpada se topise) şi să se apropie marea de noi şi să văd că era o mare atât de mare că de mare ce e ţărmuri n-are. Calul începu să cânte pe nas şi apoi spuse: Amin".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara