Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Oameni de prisos de Simona Vasilache


Soi mai rău decât moftangiii lui Caragiale sunt slujnicarii lui Filimon. Probabil că societatea ceva mai căpătuită de pe la sfârşitul secolului va fi făcut, deja, din ei micii proprietari cu oarece principii încălecate de rele purtări, scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Însă la tinereţe, sub pana unui romancier a venir, cresc pripit, pe drojdia cea mai ordinară.

Fiziologia lor, a chibiţilor unui guvern din umbră, am zice astăzi, e Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala, nuvela lui Filimon publicată, în 1861, în Revista Carpaţilor, şi reluată, la câteva luni, în culegerea Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii. Târziu, în 1916, reapare la Editura Librăriei H. Steinberg şi fiul, cu o prefaţă de Mihail Dragomirescu, şi avantajul de a-i pune alături pe Filimon şi pe Caragiale nu-i scapă conului Mihalache.

Probabil că e şi singurul fel în care această încercare în proză se salvează. Arătându-ne ucenicia unor tipuri pe care, cu Caragiale, ni le vom asuma ca pe-o fatalitate. La drept vorbind, sunt nişte căutători de căi de acces, într-o epocă a căutărilor, nişte clandestini, într-o epocă a clandestinităţii. Dar ce-i deosebeşte pe ei de romanticii care intră în frăţii şi tăgăduiesc ordinea dată e enorma lor versatilitate. Pe care şi-o vor păstra, în forme ceva mai simpatice, la Caragiale tatăl şi fiul. Felul în care se folosesc de onoare e strict instrumental, fără consecinţe. Sunt nişte profesionişti ai expedientului, care mărturisesc, ei, fermenţii schimbării, o libertate ocupaţională de modă veche: „mă iartă, domnule, eu nu metahirisesc nici o meserie, numai proştii au meserii." În această formă, nu în aceea, caducă, a absolvirii de muncă prin naştere şi rang, ideea revine periodic în cultura noastră. Imaginea omului care se descurcă, independent de calităţi şi, mai ales, de calificări, se suprapune lesne peste ideal. Iar Filimon nu face decât să consemneze ascensiunea acestor închipuiţi, care dovedesc cât de nuanţată poate fi inutilitatea. Mitică Rîmătorian, ori Găinescul (comicul numelor este subţire, chemându-l mai repede pe Budai-Deleanu, decât pe Caragiale) sunt, în public şi în particular, desăvârşiţi oameni de prisos. Amanţi de-al doilea, colportori ai unor zvonuri deja vechi, încasatori pentru păcatele altora, strategi de-o seară, neauziţi, nemeritaţi, într-un anonimat aproape înduioşător, reuşesc să spargă ghinionul şi să ajungă în fruntea bucatelor. Acolo, nepricepuţi, secături, prisosesc încă mai mult, imitând toate relele unei lumi pe care au dărâmat-o. Fiindcă nerăbdarea lor n-are nimic revoluţionar, dimpotrivă. Degeaba aria din Bellini, Suoni la trompa e intrepido, cu al său, foarte romantic, patria, vittoria e onor! Pură retorică, exersată prin camere de serviciu, încercând să câştige graţiile vreunei bucătărese. Şi nu vorbele contează, cât meşteşugul lor, dovadă portretul pe care i-l face Rîmătorian iubitei Rezi, unde nici un epitet nu stă lângă regentul său. Acest vice-versa stilistic îl va moşteni, întocmai, Rică Venturiano, încurcat în declaraţii, ca şi în destinatare.

Povestea, în sine, e dezlânată, dând convenţia foiletonului pe aceea a fabulei. Filimon încearcă să creeze complicitate nu cu personajele sale, ci mai ales cu critica lor. Nu ştiu cât de potrivită va fi fost încercarea lui, într-o vreme a lecturilor de identificare. Acum, e limpede că atâta insistenţă moralizatoare strică. „Aceasta între noi adesea o vedem", constatarea lui Alexandrescu, poate acuza prea abrupt, şi in corpore, o societate care-şi caută făgaşul. Cu timpul, inşi de felul lui Rîmătorian - penitenţa fostei amante care l-a trădat e să-şi oblige soţul să vândă, în memoria lui, carne de porc, semn că aşa-zis dispărutul e urmărit de derizoriu pe veci - se aşază undeva mai la mijlocul societăţii, prin dregătorii de provincie, şi devin ceva mai puţin stridenţi. Aşa îi găseşte Caragiale. Şi greu de zis cine, între el şi înaintaşul lui, are mai multă dreptate. Romanticul, pentru care rămân nişte nenorociţi, indiferent unde i-ar duce pronia, sau realistul, care-i vede norocoşi? E, pesemne, la mijloc, o diferenţă de umoare. De slujnicari se tem şi unul, şi altul. Doar că primul ca un provincial călcat de hoţi, celălalt ca un confrate care strigă şase.