Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Oborul pentru totdeauna de Cosmin Ciotloş

Undeva la începutul volumului Oameni şi javre , Niculae Gheran suspendă o frumoasă poveste de amor din raţiuni de bună cuviinţă. Despre ce e vorba? Un bătrân din mahalaua Oborului, Sarchisian, le împărtăşeşte prietenilor o mai veche cucerire de zile mari.

Desigur, promisiuni, jurăminte, mici mistificări. Repertoriul clasic. În cauză fiind o doamnă care ţine la statutul ei, fantele o asigură că n-are de ce-şi face griji. În scurt timp, el va pleca peste mări şi ţări. Definitiv. Unde altundeva decât în America? Fără complicaţii, aşadar. Doar că până atunci...
Până atunci e dispus să-i ofere orice. Absolut orice. Propunerea e indecentă. Preţul pretins de misterioasa doamnă nu-i însă nici el de colo. O rochie cu doisprezece nasturi de aur! Suntem în anii stabilizării monetare. Calculul e simplu. Omului îi vine repede ideea. Nasturi n-are. Dar de cocoşei poate face rost. Găuriţi cu un cui, sunt chiar de efect. Geniul improvizaţiei!
Aici intervine naratorul. Prea tânăr pe atunci pentru a-i fi îngăduit să ciulească urechile la relatări din cale-afară de deocheate, e silit să şi le astupe:
„Cum cei din jur doreau să afle ce-a urmat, m-am ridicat de la masă – ca şi cum simţisem nevoia pisoarului –, fără ca tata să mă trimită pe-afară să văd dacă plouă. La întoarcere, am apucat doar sfârşitul poveştii. –
Cum să nu doresc s-o revăd?! Doamne, Dumnezeule! Când cu greu ni s-au încrucişat paşii, nici na catadicsit să se uite la mine, darămite să m-asculte. A bombănit mai mult pentru dânsa: «M-ai minţit ca un ordinar! Spuneai că dispari, că te duci aiurea, cerşetorule!»” (p. 39)
Toate ca toate, dar eu, unul, aş fi vrut măcar s-o văd drapată pe acea lady a anilor cincizeci în rochia cu cocoşei!
Nu, nu din pudoare pune Niculae Gheran episodul între paranteze. Sunt, în Oameni şi javre, destule alte secvenţe de aceeaşi factură pe care nu şi le cenzurează. Din punctul acesta de vedere, cartea poate funcţiona liniştit şi pe post de Ars amandi. (De nu chiar Ars amatoria.) Omisiunea, deci, necesită o altă explicaţie. Mai simplă. Niculae Gheran are simţul naraţiunii. Al contrapunctului. Ştie să se joace cu aşteptările cititorului. Şi cu imaginaţia lui. Mai productivă decât orice reportaj.
Când, în 2008, apărea primul volum (Târgul Moşilor) al acestei proiectate tetralogii (Arta de a fi păgubaş), critica era surprinsă să descopere, în discretul editor al operei lui Rebreanu, un admirabil prozator. Date fiind condiţiile precare de difuzare asigurate de editură, e mare lucru că totuşi cartea a reuşit să ajungă la public. Acum, fără ca distribuţia să se fi îmbunătăţit substanţial, cel de-al doilea volum (Oameni şi javre) nu mai cade, orice-ar fi, în gol.
Cu atât mai mult cu cât, pe lângă personajele deja ştiute (de felul lui Sarchisian sau al altora, ca Ionel Roşu şi Nae Bujoreanu) apar, aici, personalităţi ale lumii culturale. Unele, legate strict de epocă (Ion Bănuţă), altele, nume încă grele (Arghezi, Stancu, Petru Dumitriu, Crohmălniceanu etc.)
Într-o notă, autorul avertizează că eventualele asemănări cu realitatea ar fi neintenţionate şi inoportune. Probabil. Doar că memoria nu ţine de intenţie. Şi, nici atât, de oportunitate. Ea există. Şi, eventual, se desfăşoară. Ca în cazul de faţă. Asta o ştie bine Niculae Gheran, ale cărui disponibilităţi ironice sunt necruţătoare. Crescut în Obor, pe care-l cunoaşte ca nimeni altul, a învăţat acolo cum se întoarce fraza. Negustoreşte. Despre o splendidă soţie de ofiţer, el scrie că ar fi fost „croită de Dumnezeu şi pentru alţii, nu numai pentru dânsul.” Altundeva, în dejucarea unei intrigi, cineva anunţă că „trebuie actorie mare, pe bază de mucles.” Ajuns la Paris, un fanfaron de trei parale care cochetează cu ideea de spionaj n-are habar de conjugări şi, drept urmare, ia formele verbale de imperativ drept neologisme! În dicţionare nu sunt de găsit, zice el, şi adaugă: poate în Larousse! Cui are răbdare să-l asculte, acelaşi palavragiu i se recomandă drept ditictiu. Detectiv, adică. De la astfel de inventatori spontani de vocabule, preia şi Niculae Gheran câteva vorbe fără perdea: ţumbaişpil sau biziculină.
Ce mai, un adevărat bazar de comicării inocente! Tragediile sunt, până şi ele, carnavaleşti. Târgul Moşilor se încheie cu o înţeleaptă lecţie de viaţă. Imobilizat la pat şi forţat să respecte cu stricteţe un regim alimentar anost, un anume Deftu, mare chefliu la vremea lui, convoacă în secret, în absenţa nevestei, vechi prieteni de petrecere. Fiecare aduce câte o delicatesă. Băutura e la discreţie. Apar şi lăutarii. Toate astea în toiul dimineţii, când ai casei sunt la serviciu. Scena e cutremurătoare. Paraliticul Deftu îşi face de cap cu ultimele suflări. Curată sinucidere. Cu martori şi complici. Peste numai câteva zile, e dus la groapă. Ce se salvează din toate, spune unul din participanţi, e prietenia. Singura virtute, s-ar părea, pusă mai presus de viaţă şi de moarte.
Volumul al doilea al Artei de a fi păgubaş capătă, în plus, interes documentar. Anonimilor fermecători ai cartierului li se adaugă, aici, oamenii de vază. Citam mai sus câteva nume. Ele sunt cu mult mai multe. Când povesteşte istoria, Niculae Gheran n-o face cu morgă de istoric. Succesiunea directorilor de la E.S.P.L.A. (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă) e transcrisă în registrul miniatural în care, de altfel, s-a produs. Pompa e exclusă. Jocurile tactice, de asemenea. Hazard şi iar hazard!
„Dacă demiterea lui Petru Dumitriu fusese privită cu bucurie de apropiaţii lui Mihai Beniuc, înlocuirea cu Ion Bănuţă îi siderase pe toţi, în cap cu el însuşi. Până la venirea noului director, pe culoarele editurii se vânturaseră numele unor potenţiali urmaşi, între care, pe primul loc, se situa Eugen Jebeleanu, urmat de Marin Preda, deşi în afara instituţiei, se mai vehiculaseră numele lui Ov. S. Crohmălniceanu şi Paul Georgescu.” (p. 472) Că bietul Bănuţă picase ca musca-n lapte e una. Din mărturia lui Niculae Gheran, acesta era mai degrabă om decât javră. Mai greu de digerat însă e reacţia lui Vladimir Streinu, care, recunoscător, publică un articol cu titlul Arghezi, Beniuc, Bănuţă! Sau, vai, a lui Arghezi, care se oferă să scrie despre poezia proaspătului nomenclaturist nu opt, cum i se solicitase cu sfială, ci direct cincisprezece rânduri!
Datorită farmecului cu care le povesteşte Gheran, chiar şi gesturile acestea de cedare au un umor al lor. Nu verdictul etic îl preocupă. Şi n-ar trebui să ne preocupe nici pe noi.
Remarcabilă observaţie: „Pe nesimţite, mahalaua se mutase în centru, mai ales în privinţa vocabularului.” Iată ce dă coerenţă şi, în fond, vitalitate, Artei de a fi păgubaş. Singurul viciu amendat e prostia. Celelalte sunt doar numite. Naratorul are o eleganţă incredibilă. Lasă că nici nu i-ar fi stat bine, acum, într-o postură revanşardă. Uneori, citarea face mai mult decât orice pamflet: „La o şedinţă a Consiliului Editorial de la E.S.P.L.A., de faţă cu Camil şi Cezar Petrescu, Perpessicius, Philippide ş.a., Stancu se înfurie şi condiţionează: «Să vă c... în gura mea, dacă mai pun eu vreodată piciorul p-aci!» Zice şi pleacă, iar peste o lună vine la şedinţă ignorându-ş i legatul.” (pp. 522-523)
Simt nevoia să mai stărui câteva clipe asupra titlului. Niculae Gheran nu-l gândeşte antinomic. Demarcaţia nu-i una severă. O spune chiar el. Unii dintre drepţi dezamăgesc irevocabil. Alţii, de la care n-ai ce aştepta, se dovedesc de o nobleţe aiuritoare. Judecat de sus, raţionamentul pare fragil. Exemplele din carte, însă, sunt greu de contestat.
Şi, la urma urmelor, vorbim aici despre proză. Nu despre justiţie.
„Dacă te mai văz vreodată în preajma Lenuţii, te frig pă jăratic şi te dau la câini, javră de persoană ce eşti!” (p. 283) Asta îi strigă un îndrăgostit furibund rivalului său.
Javră de persoană! O vorbă de neuitat, dincolo de bine şi de rău.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara