Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Ochiul clinic de Sorin Lavric


Privilegiul unui psihiatru vine de acolo că, privindu-şi semenii prin categorii patologice, nu e silit a-i judeca după criterii de maliţiozitate etică.

E îndeajuns să-i încadreze într-un gen maladiv pentru ca, scutit de verdicte cu greutate morală, să-i urmărească cu înţelegere. În fond, cine poate depista descumpănirea oamenilor nu mai are nevoie de incriminări, simpla intuire a bolii ridicîndu-l deasupra lor. Şi cum ascendentul asupra altora ne e dat de descoperirea maladiei de care ei suferă, psihiatrul e prin excelenţă martorul incomod al sincopelor noastre. Mai mult, un martor trăind în ascuns sentimentul de putere pe care i-o dă conştiinţa că are de-a face cu oameni mai slabi ca el.

De aceea, deprins a surprinde tulburările de spirit, ochiul cu care un psihiatru contemplă lumea nu e nici moral, nici estetic şi nici ideologic, ci clinic. Clinic însemnînd: obişnuinţa de a găsi tipare morbide în detalii de comportament, dar o obişnuinţă care, devenind o a doua natură, îi impregnează simţul valoric. Pentru un astfel de ochi, lumea stă pe o ireductibilă ipoteză morbidă, restul valorilor venind să se adauge peste miezul de anormalitate ce hrăneşte fibra umană. Psihiatric vorbind, un om normal este un bolnav ale cărui mecanisme de echilibru încă nu s-au decompensat, caz în care adevărul şi binele nu sunt decît aparenţa unui nucleu de maladie imanentă. Numai că imanentul e inerentul, adică acel ceva care, neputînd lipsi, se manifestă pînă la urmă. Iar frumuseţea, mai ales ea, este cu precădere o valoare de suprafaţă, adică un văl care stă pe un potenţial de sminteală. Mai devreme sau mai tîrziu, boala izbucnind, esteticul va dispărea. De aceea, cine ştie ce este boala nu mai poate privi sănătatea decît din perspectiva degradării ei treptate.

Ce înseamnă asta? Că reversul privilegiului de a avea ochi clinic este o indelebilă nefericire, o luciditate care îţi taie posibilitatea de a mai crede în profunzimea binelui sau adevărului. Un ochi clinic e condamnat să-şi piardă iluziile din neputinţa de a mai găsi în omenire motive de fascinaţie. De aceea, dintre medicii care sunt predispuşi la disperare, psihiatrii ocupă un loc de frunte. Cu timpul, dacă nu se decompensează ei înşişi, vor deveni nişte sceptici superiori pentru care cultura e un refugiu din faţa bolilor.

Jurnalul lui Mircea Lăzărescu este un exemplu de ceea ce înseamnă să te refugiezi în cultură spre a scăpa de nefericirea ochiului clinic. Adică o pildă de cum poţi micşora suferinţa refuzînd s-o cercetezi analitic. Odiseu fără Ithaca aduce cu o reacţie de apărare în cursul căreia, încercînd să scape de demonii lăuntrici, autorul caută cu încăpăţînare diversitatea lumii. „Diversitate" însemnînd aici orice amănunt care îl ajută pe autor să se uite pe sine, aşadar orice lucru care nu ţine de familiaritatea vieţii de acasă. Şi cum unul din sensurile nobile ale culturii e chiar acesta - a te uita pe tine prin intermediul ei, depăşindu-ţi obsesiile - vizitarea unui oraş, lectura unei cărţi sau comentarea unei expresii sunt tot atîtea pîrghii prin care Mircea Lăzărescu se străduieşte a se uita pe sine. E un fel de dezgrădire prin care diaristul scapă de el însuşi spre a nu-şi mai resimţi identitatea ca o povară. Prin urmare, chiar dacă jurnalul e terapeutic pentru autor, terapia în cauză nu e de specialitate, ci de evaziune culturală. Cu alte cuvinte, la mijloc nu e o confesiune autoreferenţială, ci o alinare prin contemplarea unor meleaguri străine. O alinare căpătată printr-o alienare asumată. De aceea, stranietatea jurnalului stă în spiritul de parcimonie cu care autorul vorbeşte despre sine. Trei sferturi din volum conţin note de lectură sau impresii de călătorie, foarte rar cititorul avînd prilejul să dea peste însemnări cu tentă personală.
E drept, autorul trece prin momente dificile - moartea soţiei, bătrîneţea şi chiar o situaţie-limită pe care o descrie lapidar drept „povestea cu tunelul" şi luminiţa de la capătul ei -, dar astfel de experienţe sunt înfăţişate cu o zgîrcenie epică care te duce cu gîndul la voinţa păstrării discreţiei.

Admiţînd că Ulise ar fi fost psihiatru, consolarea şi-ar fi găsit-o oriunde altundeva, dar nu acasă, căci Ithaca i-ar fi provocat dureroase aduceri aminte şi neplăcute tribulaţii pe seama a ceea ce nu mai putea găsi în familie. De aici plăcerea autorului de a călători prin lume şi de a citi autori cît mai dificili, în a căror lectură se simte ca în timpul unei călătorii. „Întoarcere de la Praga în România, în Timişoara, în Calea Şagului... blocuri... cimitir... Problema nu e cu plecările, cu călătoriile, cu oraşele, cu ţările, cu peregrinările prin istorie, prin continentele gîndirii, prin mările şi insulele lui Ulise. Problema e, cînd eneadele se încheie, cu întoarcerea acasă. Cui să povesteşti minunăţille, ororile, năstruşniciile? Unde e repausul acela calm al tăcerii? Unde e acasă? Pămîntul ferm. Au trecut patru ani, draga mea." (p. 152) Autorul suferă de o singurătate pe care, spirit analitic, şi-o alungă prin cercetări istorice sau incursiuni geografice. Medicul fuge de Timişoara ajungînd la Viena, Sankt Petersburg, Atena, Roma, în burgurile nemţeşti (Bamberg, Rottenburg, Frankfurt, Wurtzburg) sau în oraşele Franţei, drumuri care îi înlesnesc descrierea istoriei, arhitecturii şi simbolurilor locului. Majoritatea drumurilor îi sunt prilejuite de congresele şi colocviile internaţionale de psihiatrie, iar atunci cînd nu călătoreşte, Mircea Lăzărescu se afundă în lectura lui Noica, Wittgenstein, Hegel, Kant sau Nietzsche. Din loc în loc, deprinderile psihiatrului ies la iveală: consideraţii pe marginea unor noţiuni aparţinînd jargonului medical, reflecţii despre psihanaliză sau despre starea de spirit ce domneşte în lume: o degringoladă provocată de lipsa sentimentului transcendentului şi înteţită de imperialismul financiar sub a cărui zodie trăim.

Autorul e un spirit blajin, nebătăios, dar manifestînd o curiozitate vie pentru lumea filozofiei. Neavînd o natură emotivă, expresia autorului are netezimea stinsă a frazelor cuminţi. E genul de scriitor care nu se încinge pe măsură ce intră în atmosfera temei, tonul fiind de curgere liniştită şi egală sieşi. Şi fiindcă nu are tensiune, cartea nu răscoleşte, ci relaxează graţie contagiunii minei molcome. Autorului îi lipseşte histrionismul şi voinţa de a epata, de parcă un duh neiertător i-a izgonit amorul de sine, de aici tonul nepatetic, detaşat de sine, al însemnărilor de faţă. Şi cum sentimentul de putere pe care un psihiatru îl încearcă în faţa pacienţilor dispare în momentul în care el însuşi devine pacient, atmosfera cărţii e de serenitate resemnată. Cartea aparţine unui spirit sceptic fără apetit pentru sesizarea episoadelor memorabile. Un delicat pudic fără asprimi de expresie şi fără ţîşniri de cruzime judecătoare.

De aceea, spiritul de observaţie al autorului nu e psihologic, ci livresc, pe Mircea Lăzărescu atrăgîn-du-l detaliile teoretice în dauna celor vitale. Aşa se face că autorul nu reţine întîmplări concrete, ci gînduri, nuanţe şi cunoştinţe. O excrescenţă erudită îi încarcă paginile, îngustînd spaţiul menit destăinuirilor preţioase, impresia finală fiind cea de jurnal scris pe seama altora, cu ocolirea propriei persoane. Volumul e reconfortant prin lipsa de exces şi prin sărăcia de stridenţe: o apă a cărei suprafaţă nu e tulburată de răbufniri venite dinlăuntru sau de evenimente căzute din afară. În totul, o carte calmă pînă la placiditate în care intimitatea autorului nu se dezvăluie aproape nicăieri. Un jurnal fără indiscreţii, acesta e Odiseu fără Ithaca. Răboj ticsit de trimiteri culturale, dar golit de umoare irascibilă, autorul fiind un intelectual de limfă rece fără înclinaţii cabotine.

Memoria cititorului nu reţine nici o intimitate stînjenitoare şi nici un episod remarcabil, şi strategia aceasta, de estompare pînă la ştergere a personalităţii autorului, chiar dacă are ca efect o carte nemărturisitoare, şi implicit nespectaculoasă, îşi are temeiul ei. Căci dacă medicul s-ar fi judecat pe sine cu ochi clinic, adîncirea în nişte scheme şi interpretări standard i-ar fi sporit pînă la saţietate urîtul. Şi atunci singura soluţie era evadarea în cultură, lucru pe care psihiatrul îl face din plin în paginile jurnalului. Decît o maltratare a sufletului prin mărunţire autoanalitică mai bine contemplarea culturii sub specia diversităţii ei.