Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

România e alta

Să presupunem că vrem să mergem la teatru. Şi că alegem o reprezentaţie despre care avem referinţe că nu este una oarecare: Ivanov de Cehov, montată pe scena Teatrului Bulandra de Andrei Şerban. Ei bine, nu numai că nu vom fi dezamăgiţi (la pomul lăudat să nu te duci cu sacul…), dar la finalul spectacolului vom fi cuceriţi: e de lăudat regia lui Andrei Şerban, care pune în lumină adâncimile textului dramatic, dimensiunea gravă a existenţei şi care conturează cu atâta fineţe, cu atâta precizie toate personajele şi relaţiile dintre ele, cum e de lăudat interpretarea lui Victor Rebengiuc, plină de forţă şi cu uimitoare schimbări de registru, în rolul Şabelski. Dar, pe lângă aceşti doi celebri oameni de teatru, în Ivanov străluceşte o pleiadă de alţi actori, toţi având aici realizări impresionante: Mirela Oprişor (Anna Petrovna), Vlad Ivanov (Ivanov), Cornel Scripcaru (Lebedev), Marius Manole (Borkin), Ioana Anastasia Anton (Saşa), Alexandru Pavel (Lvov), Manuela Ciucur (Zinaida), Ana Maria Macarie (Babakina). Ei sunt subiectul acestui ochi magic. Cât de valoroşi sunt, ce creativitate posedă, de ce performanţe sunt în stare şi cât de puţin cunoscute sunt numele lor, în comparaţie cu numele „artiştilor” care apar toată ziua la televizor şi care trec drept vedete. Se spune că în vremea noastră există cine se vede pe ecran, iar cine nu, contează foarte puţin sau deloc. Aşa se întâmplă, iată, cu actorii, aşa se întâmplă şi cu alte categorii de creatori, cu scriitorii de pildă. Şi e nedrept, România e alta şi are un potenţial mult mai mare decât ne fac pe noi televizoarele noastre înşelătoare să credem.

Câteva ştiri şi semnificaţia lor

Reluăm aici câteva ştiri culese din presă şi de la televiziuni doar în săptămâna care a trecut. O învăţătoare din Constanţa practica proxenetismul şi a obligat o elevă, o fată de 13 ani, să se prostitueze. La Oradea, doi profesori erau distribuitori de droguri. La Olteniţa, un procuror a fost prins luând mită, mii de euro, de la un infractor. O anchetă a Parchetului a dus la arestarea a zeci de lucrători CFR, controlori de bilete, dar şi superiori ai lor; aceştia, lăsând călătorii să circule fără bilete în schimbul unor sume de bani, formau o reţea uriaşă, piramidală, o caracatiţă ce prejudicia statul cu zeci de milioane de euro pe an. Ce au în comun aceste întâmplări petrecute recent pe meleagurile noastre? Toate vorbesc despre ilegalităţi comise chiar de cei puşi să păzească legalitatea: profesori care în loc să educe elevii îi strică, controlori care în loc să-i pedepsească pe cei care nu respectă regula devin complici interesaţi ai acestora. Dacă ne amintim şi de poliţiştii şi lucrătorii vamali care erau mână în mână cu traficanţii şi de multe alte exemple asemănătoare, atunci îngrijorarea noastră este justificată. Când cei datori să apere legea, principiile morale, de fapt, le încalcă, atunci instituţiile statului sunt în pericol, iar statul însuşi nu prea are viitor, e ameninţat să se prăbuşească sau, dacă preferăm această exprimare, să intre în disoluţie.

O dezbatere

Semnalăm în OBSERVATOR CULTURAL (nr. 389, 25-31 octombrie) o foarte serioasă dezbatere intitulată Cine şi cum promovează literatura română?, în care este pusă în discuţie problema traducerilor din literatura română realizate cu sprijinul ICR. „Cum să le explici unor pseudoexperţi (care se pretind liberali) că principiul cerere-ofertă funcţionează şi în materie de politici culturale, nu doar în economie? Cum să-i convingi pe cei dinainte convinşi că nimeni, nici măcar preşedintele României, necum cel al ICR-ului (indiferent care ar fi numele lui), nu le poate impune unor edituri străine nume de autori sau titluri de cărţi, că traducătorii nativi sunt liberi să aleagă ceea ce vor dintr-o ofertă editorială foarte bogată? Cum să-i convingi că valoarea artistică e stabilită de oameni de specialitate – critici literari, editori, traducători –, mult mai îndreptăţiţi să-şi exprime un punct de vedere calificat, şi nu se decide la televizor, în tribunale improvizate, în care se plătesc poliţe şi unde criteriul politic pare a fi singura unitate de măsură pentru cei care altfel predică depolitizarea culturii?”, scrie, cu temei, Carmen Muşat în textul de deschidere al acestei dezbateri. Exprimă puncte de vedere, neapărat de citit: Bogdan-Alexandru Stănescu, Jan Cornelius, Laure Hinckel, Jan Willem Bos, Ian H. Mysjkin, Răzvan Purdel, Steinar Lone, Jaroslaw Godun, Iulia Dondorici, Adina Diniţoiu, Silviu Lupescu, Anamaria Pop.

Încă o reacţie

Tot despre traducerile ICR şi despre „enormităţile incredibile” spuse în emisiunea Realitatea la Raport difuzată de Realitatea TV este vorba şi în interviul pe care Laure Hinckel, participantă la dezbaterea amintită din Observatorul Cultural, i-l acordă Mădălinei Şchiopu, în revista 22 (nr. 43). Laure Hinckel, traducătoare a numeroase cărţi din literatura română şi consilier literar al Centre National du Livre pentru Salonul Cărţii de la Paris, din martie 2013, unde România va fi invitat special, este cea care se ocupă de organizarea evenimentului din partea Franţei. Aşa încât s-ar cuveni să-i acordăm credit atunci când afirmă: „Eu am fost foarte surprinsă de lipsa de cunoaştere a celor care au vorbit, de enormităţile pe care le-am auzit. Eu încerc să am o atitudine cât mai pozitivă şi să pun asta pe seama lipsei de cunoaştere, dar o voce mică din mine spune în mod insistent că ar putea fi vorba de reacredinţă. Încă o dată spun acest lucru elementar: editorii francezi aleg ce vor şi numai ce vor ei. Sunt foarte bine plasată pentru a vă spune asta. Sunt atâtea propuneri de traducere care au fost refuzate, chiar cu posibilitatea de a primi o subvenţie ICR…” Ce să spunem? Este incredibil cum putem să ne consumăm energiile în astfel de dispute sterile, absurde (căci adevărul e evident!), pe care nimic, nici măcar reaua-credinţă, nu le justifică.

Tabieturile criticilor

DILEMATECA (nr. 77, octombrie) publică o anchetă despre tabieturile criticilor literari. Aflăm astfel şi noi cum îşi scrie cronicile literare colaboratorul nostru Cosmin Ciotloş: „De şapte ani, de când ţin rubrica din România literară, nu cred să fi scris vreun articol fără trei-patru-cinci căni. Mari.” (E vorba de căni de ness, n.n.). Iată şi răspunsul lui Marius Chivu: „Scriu dimineaţa, înainte de micul-dejun. Înainte să mă aşez la calculator, fac ordine în cameră şi deschid larg fereastra, îmi desfac o doză de Coca-Cola de la frigider, pe care o torn într-un pahar înalt şi îmi şterg ochelarii până formulez în cap prima frază a cronicii.” Dar să descoperim şi tabieturile unui critic optzecist, Al. Cistelecan: „Nu pot scrie dacă nu fac un duş înainte, dacă nu-s proaspăt bărbierit, dacă nu fumez înainte o ţigară pe balcon, dacă n-am un pachet de Rothmans peste jumătate plin şi un ristretto dublu proaspă t – şi doar dimineaţa sau seara după 11 trecute fix.” Citind, cu plăcere, aceste mărturisiri, dar şi altele, despre deprinderile, tipicărelile şi ritualurile criticilor, comentariul nostru este compus din două observaţii. Unu: psihanalizate, răspunsurile ar spune câte ceva, revelator, despre autorii lor. Şi, doi: acum vor înţelege în fine şi scriitorii de ce criticii scriu aşa cum scriu, adică inspirat, despre cărţile lor.

Noii filosofi

O dezbatere de interes ne oferă şi revista STEAUA (nr. 7-8): despre filosofia actuală. Ideea realizatorilor acestui binevenit dosar este de a ajuta cititorii să descopere câţiva filozofi „puţin cunoscuţi în peisajul cultural românesc”. Drept care, revista clujeană acordă spaţiu unor tineri cercetători care „ne prezintă noi concepte, noi idei sau configuraţii mentale”. Remarcăm aici portretul pe care Dan Pătroc i-l face lui Nick Bostrom, „cel care candidează cu şanse mari la ipoteticul titlu de «cel mai notoriu tânăr filosof contemporan»”. Născut la 10 martie 1973 în Suedia, Nick Bostrom a obţinut licenţele în Filozofie, Matematică, Logică Matematică şi Inteligenţă Artificială la Universitatea din Göteborg, diploma de master în Fizică şi Filozofie la aceeaşi universitate şi apoi doctoratul la London School of Economics. A predat la Yale University, iar în prezent este profesor titular la Facultatea de Filosofie de la Oxford University. Preocupările sale majore merg în cinci direcţii: conceptul de risc existenţial, argumentul simulării, antropica, transumanismul (inclusiv problemele legate de consecinţele viitoarelor tehnologii) şi implicaţiile consecinţionalismului. Să vedem ce înseamnă doctrina transumanismului, aşa cum ne-o explică autorul eseului din Steaua: „Avându-l ca precursor pe Max More (sau pe mult mai obscurul FM-2030), transumanismul nu este doar o filosofie, ci un întreg program intelectual şi cultural care susţine, în esenţă, posibilitatea şi mai ales dezirabilitatea transcenderii fundamentale a condiţiei umane prin recursul la tehnologii contemporane (îmbătrânirea şi toate formele de decrepitudine aduse de ea, boala, moartea, limitările intelectuale sau senzoriale etc.) sunt depăşite prin atingerea condiţiei post-umane.” Hotărât lucru, asemenea tendinţe, cum sunt cele concretizate în ideile lui Bostrom, ne arată clar că lumea nu stă pe loc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara