Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Dispoziţia şi vocea

În EUPHORION nr. 5-6, Nora Iuga este prezentă cu o pagină de poeme, dar şi cu un interviu din care cităm: „Mi-am creat şi o teorie cu care mă mândresc. Autorul, pe parcursul unei cărţi, traversează dispoziţii (în germană Stimmungen). Dispoziţiile îşi cheamă vocea (die Stimme), nu le-o impune autorul. Graniţele sunt artificiale. De aceea pledez eu pentru cartea totală, fiindcă şi organele mele se află într-un singur trup a cărui existenţă e asigurată prin interacţiunea lor. Acesta este crezul meu, pe care mi-l urmez cu încăpăţânare – pentru că un om, mai ales un artist, nu are identitate dacă nu se distinge de ceilalţi. Mă întristează şi mă plictiseşte să constat că în literatura noastră avem scriitori atât de mulţi şi de buni, complăcându-se în captivitatea unui tipar stas, pe care receptarea critică, mai mult sau mai puţin obiectivă, îl consideră datorită unei inerţii inexplicabile, singurul gir al valorii.” Parcă, totuşi, teoria cu care se mândreşte poeta seamănă puţin cu inventarea roţii: căci fiecare scriitor autentic stă sub semnul acestui adevăr ce aparţine tuturor – starea interioară îşi inventează, îşi dictează vocea, tipul de expresivitate verbală. Oricum, interviul se citeşte cu plăcere şi confirmă ideea că Nora Iuga rămâne, intelectual, unul dintre cei mai tineri scriitori de azi.


O diatribă

În RAMURI (nr. 7) paginile de jurnal publicate de Gheorghe Grigurcu număr de număr cuprind, în dreptul zilei de 26 mai 2012, notarea unor ferme opţiuni etice prilejuite de dezvelirea unui bust al poetului Adrian Păunescu în Grădina Icoanei din Bucureşti: „Nu un bust al lui Ion D. Sîrbu sau al lui Radu Petrescu, ci al vajnicului patron al Cenaclului Flacăra. Nu unul al lui M. Ivănescu sau Leonid Dimov, ci al trubadurului la balcoanele lui Nicolae şi ale Elenei Ceauşescu. Nu unul al lui N. Steinhardt sau Petru Creţia, ci al unui bard al comunismului crepuscular, căruia se străduia a-i insufla ca nimeni altul energia propagandistică. Adrian Păunescu! Nu i-aş putea contesta talentul pe care l-a terfelit, o isteţime a verbului pe care l-a maculat, o carismă pe care n-a şovăit a o pune în slujba întunericului. Îmi aduc aminte că i-am menţionat numele, pe când încă trăia, în rândul autorilor ce merită atenţie în tabloul literar al epocii. Dar cu câtă perseverenţă a avut grijă să arunce acest nume care promitea în cea mai urâtă deriziune! (... ) Cuibărit în buricul Bucureştilor, în casa unui oportunist de marcă din altă epocă, M. Ralea, ajunsese de poveste prin câştigurile de bani şi bunuri adunate cu mâini hrăpăreţe de pe cuprinsul întregii ţări, pe care o străbătea cu aroganţa unui vechil învestit cu încrederea stăpânului abuziv din care-şi făcuse icoană.” Diatriba necruţătoare a lui Gheorghe Grigurcu este cu atât mai convingătoare cu cât reprezintă reacţia unui om care s-a situat mereu, ca atitudine civică şi literară, la antipod în raport cu bardul de la Bârca.


Proceduri în repetiţie

În ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE (nr. 34, din iulie) citim cu interes destăinuirile colonelului Anton Dumitrescu, participant la întâmplările din 23-24 august 1944 de la Palatul Regal. Anton Dumitrescu, cel care avea să ajungă omul de încredere al Regelui Mihai, s-a născut în anul 1903, în comuna Ioneşti din judeţul Gorj, a făcut studiile militare la Craiova şi la Sibiu, iar din 1939 până în 1944 a servit în Batalionul de Gardă Regală şi a condus compania în care ajutor de comandant a fost însuşi principele moştenitor Mihai, ce avea pe atunci gradul de sublocotenent. Apoi, la 1 ianuarie 1948, colonelul Dumitrescu a fost trecut în rezervă, fără drept de pensie. Viorica Moisuc, autoarea articolului din revista menţionată, notează: „Au urmat ani grei pentru familia Dumitrescu: în iulie 1950, locotenent colonelul Anton Dumitrescu şi soţia sa, Alexandra, au fost arestaţi, ca şi alţi membri ai familiei, rămânând fără sprijin cele două fiice minore. Casa în care locuiau, precum şi toate bunurile le-au fost confiscate. Lotul din care a făcut parte Anton Dumitrescu era cunoscut sub numele de „lotul Romanescu” (generalul Mihai Romanescu a fost comandant al Forţelor Aeriene Militare). Prin sentinţa nr. 1170/ 1951 a Tribunalului Militar Bucureşti, au fost condamnate la mulţi ani de temniţă grea opt persoane, majoritatea făcând parte din elita militară a României. Erau „trădători de ţară”, „spioni”, „năpârci imperialiste etc. (cum se pronunţau „oamenii muncii” prin nenumărate scrisori şi telegrame – publicate în „Scânteia”) – cerându- se condamnarea la moarte.” Citind toate acestea ne punem întrebarea: istoria este lipsită de fantezie, este repetitivă? Probabil da, este repetitivă: există un număr limitat de proceduri prin care un grup uzurpă puterea şi, în mod inevitabil, aceste proceduri ajung să se reia, să se resusciteze ciclic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara