Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

O opţiune lăudabilă

În Q MAGAZINE, sub semnătura lui Ionuţ Vulpescu, putem citi, ca principal articol, de deschidere, al numărului 137 (din iulie-august), o evocare a lui N. Steinhardt, acum, la centenarul naşterii sale: „Una dintre marile cărţi ale literaturii române din secolul XX, Jurnalul fericirii, începe, pentru cititorul obişnuit, prin a fi profund (şi chiar şocant) paradoxală. Pentru că, târât în închisorile comuniste, în urma unui proces politic, tânărul intelectual declară a fi găsit acolo… fericirea. Se-nţelege că nu fericirea aceea lumească, după care, în zilele noastre, aleargă cei mai mulţi dintre oameni. Puşcăria comunistă a fost, din acest punct de vedere, un infern din care puţini au ieşit întregi. Însă evreul român N. Steinhardt, văzând în puşcărie capacitatea omului de a rezista Răului, atunci când este pătruns de credinţă, s-a botezat acolo, pecetluind astfel un traseu de căutări spirituale pe care îl începuse încă din tinereţe. Fericirea sa, aşadar, a fost fericirea de a-l găsi pe Dumnezeu, de a găsi Calea cea Adevărată, în mijlocul nefericirii celei mai adânci.” De ce semnalăm articolul? Dacă l-am fi descoperit într-o revistă culturală (care are cititorii fideli din categoria iniţiaţi, însă într-un număr restrâns!) ar fi fost un fapt obişnuit. Dar prezenţa sa pe „un teren străin”, adică într-o revistă „colorată”, o revistă de tip magazin, surprinde în mod plăcut. Este o opţiune, ce se cade lăudată, a publicaţiei amintite, aceea de a atrage atenţia publicului larg asupra adevăratelor modele morale şi culturale româneşti.


Împotriva uitării

În ORIZONT nr. 7, Micaela Ghiţescu publică ample fragmente din cartea Între uitare şi memorie, în curs de apariţie la Editura Humanitas. Sunt pagini tulburătoare, care completează dramatica frescă a regimului comunist de la noi: „Prietena mea Mariana fusese ridicată de pe stradă în septembrie, cu vreo lună înainte de mine. Pur şi simplu, dispăruse din grupul nostru. Eu am «beneficiat» de alt tratament: am fost arestată de acasă, în toiul nopţii. De fapt, noaptea, când oprea un automobil în faţa porţii, ori se suna la sonerie, ştiai ce avea să urmeze: «duba neagră», aşa i se spunea automobilului care te lua din mijlocul familiei şi te ducea în necunoscut, pentru săptămâni (mai rar!), luni, ani, ori pentru totdeauna. Au năvălit în casă vreo 4-5 «băieţi», au percheziţionat apartamentul, miamintesc că au luat Britannicus de Racine, Chipurile şi priveliştile Americii de Petru Comarnescu, şi m-au ridicat pe mine, «spioana». Ultima imagine a tatălui meu a fost, într-adevăr, aceea a unui om prăbuşit pe masa din sufragerie, plângând, dar nu în hohote, cum s-a spus, pentru că era o fire reţinută, interiorizată…” De subliniat că acest număr al revistei din Timişoara este în întregime unul foarte bun, care se citeşte cu interes.


Despre elemente

Revista APOSTROF îşi invită colaboratorii să scrie „o reverie” despre unul dintre cele patru elemente primordiale din care credeau anticii că este făcută lumea: pământ, apă, aer, foc. Iată finalul răspunsului formulat de prozatorul Gheorghe Schwartz: „Pe tărâmul speranţei, pământul (Gea) doar ne hrăneşte, ne oferă materialele pentru o viaţă mai facilă, ne suportă şi ne prevalează în scena pe care evoluăm în viaţa aceasta. Să-i fim recunoscători şi să-l protejăm, la rândul nostru. Dar pe tărâmul speranţei, pământul nu este decât receptaculul corpului material şi locul unde am fost deportaţi după ce am fost exilaţi din aerul pur, din rai.” Ancheta revistei Apostrof este binevenită, căci are darul de a-i provoca pe scriitori, de a-i scoate din starea cotidiană, în care gândul le este, nu de puţine ori, previzibil , „aţipit”, copleşit de clişee şi de o anumită „cuminţenie” care nu face bine scrisului.


Metafizica astăzi

ARCA, revista elegantă şi cu personalitate care îi grupează pe scriitorii arădeni, ne oferă în numărul triplu 4- 5-6, un dialog, realizat de Ciprian Vălcan şi de Alin Tat, cu Vittorio Possenti, „unul dintr cei mai importanţi filosofi italieni ai momentului”. Discuţia se axează pe teme cruciale, cum ar fi gândirea socială, laicitatea, binele comun, metafizica, dar şi raportul dintre ştiinţă şi credinţa religioasă, cu „alianţa, nu un conflict, între religie/ revelaţie (Moise) şi raţiune (Socrate)”. Reproducem cîteva dintre consideraţiile profesorului italian privind condiţia metafizicii astăzi: „Aşadar, metafizica se găseşte în dificultate, dar nu a murit: vremurile noastre îi ignoră şi măreţia, şi fragilitatea, dar mai mult măreţia decât fragilitatea. Maritain ilustrează perfect acest paradox în Distinguer pour unir ou Les degrès de savoir. Măreţia ei constă în aceea că este o ştiinţă rodnică şi necesară despre Dumnezeu, fiinţă şi lucrurile ultime, iar fragilitatea ei stă în faptul că reprezintă o cunoaştere pe care o descoperim cu trudă şi pe care o deţinem într-un mod nesigur şi niciodată complet.”


O mostră de jurnalism adevărat

În JURNALUL NAŢIONAL din 2 august a apărut primul episod al unui reportaj de excelentă calitate jurnalistică şi literară, semnat de Viorel Ilişoi, despre destinele unor fraţi trimişi de mici la cerşit. După săptămâni şi luni de jurnalism sectar, inflamat şi dezinformator, reportajul – o specie oricum prea puţin cultivată de media românească – e o apariţie absolut binevenită, nu doar prin faptul că e foarte bine scris, ci şi pentru tema sa. Primul episod îl are ca protagonist pe Mihai, fratele dependent de droguri care nu-şi mai aminteşte prea bine de unde a venit şi încotro se îndreaptă, dar ţine minte câteva momentecheie – de pildă, cel în care el şi fraţii lui au fost ajutaţi de o fundaţie caritabilă: „Îşi aminteşte că a venit prima oară la Concordia cu douăzeci de ani în urmă. Se dusese cu fraţii săi, după o zi de cerşit prin tramvaie, să caşte gura la un concert de operă la Palatul Copiilor. Oamenii aceia în costume ciudate, care mureau unii în braţele altora cântând, i-au făcut să plângă până şi pe ei – lei tineri, din jungla Bucureştiului, căliţi în lupta zilnică pentru ciosvârtă. Acolo, la concertul cu final întristător, a început partea frumoasă a vieţii lui Mihai Botoşan şi a fraţilor săi. Ori oamenii de la Fundaţie au dat peste dânşii şi i-au poftit la cămin, ori ei i-au văzut şi s-au predat – Mihai nu-şi mai aminteşte exact. Ştie doar că, la câteva zile după aceea, toţi patru intrau plini de păduchi şi de speranţă pe uşile Concordiei.” Episodul al doilea, apărut pe 3 august, continuă cu povestea unui alt frate, devenit între timp antreprenor şi proprietar de vilă. La închiderea ediţiei, grupajul ajunsese la episodul patru constituindu-se tot mai ferm într-o mostră de jurnalism foarte bine scris, cu o temă despre care încă se scrie puţin, schematic şi cu prejudecăţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara