Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Bacău: Casa Alecsandri în pericol!

În ultimul număr al revistei ATENEU, Ioan Dănilă atrage atenţia asupra unei aventuri imobiliare băcăuane în centrul căreia se află Casa Vasile Alecsandri, declarată monument istoric încă din 1980. „La începutul lui martie, Consiliul Judeţean şi Primăria municipiului Bacău au propus o întâlnire între cei angajaţi în rezolvarea cazului Casa Vasile Alecsandri. Am remarcat, de la început, multă bunăvoinţă: Dumitru Brăneanu, vicepreşedintele C.J., reprezentanţii Primăriei şi avocata italianului – proprietarul de facto al imobilului – au fost de acord cu exproprierea casei, prin aplicarea Legii nr. 255/ 2010. Se are în vedere facilitarea realizării de obiective de interes naţional, judeţean şi local, care impune eliberarea (?) terenului respectiv, în vederea construirii, în general, a unei autostrăzi sau a unei pârtii de schi. Am încercat să corectez operaţiunea care se întemeia sub ochii mei, dar nu am fost ascultat. (…) Nu se doreşte decât achiziţionarea strictă a imobilului, deşi acesta nu poate fi înregistrat în lista monumentelor protejate decât împreună cu perimetrul corespunzător. Art. 3, pct. a din Legea nr. 422/ 2001 privind protejarea monumentelor istorice stipulează că monument istoric este acea construcţie sau parte de construcţie, împreună cu terenul delimitat topografic (sublinierea noastră, Ioan Dănilă), care constituie mărturii cultural-istorice semnificative din punct de vedere arhitectural şi istoric“.
E o întreagă aventură juridico-administrativă cea prin care trece această casă de mai bine de zece ani încoace, fără să se ajungă la o soluţie viabilă, timp în care monumentul se degradează. Sună cunoscut? E deja un pattern. Rezolvarea, destul de clară, ne spune autorul articolului (aplicarea prevederilor Legii nr. 422/ 2001 privind protejarea monumentelor istorice, conform cărora Consiliul Judeţean are obligaţia de a „iniţia, cu avizul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică, în vederea protejării monumentelor istorice, în situaţiile şi cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege“ întîrzie. Poate dacă ar vrea cineva să construiască acolo o clădire de birouri de douăzeci de etaje, nici măcar nu s-ar mai considera că e vorba de un monument…


„Nu te speria, Miţule!”

Urechist acela care trage cu urechea şi apoi se declară informat. Cu alte cuvinte, urechist e acela care confundă zvonurile cu informaţiile. Numele urechistului la care ne referim mai jos este F(lorin?) I(aru?) şi scrie la „Academia Caţavencu”, în chiar ultimul număr cu acest titlu al binecunoscutei publicaţii care şi-a bazat de când o ştim umoarea pe rumoare. Nota lui F.I. se cheamă, cum altfel?, „E revuluţie, Miţo!” (Şi asta-i tot o rumoare, fiindcă Leonida nu spune, el, că e revuluţie, ci, din contra, că e reacţiune.) Trăgând F.I. cu urechea, precum îi e obiceiul, l-a auzit pe marele poet Dan Mircea Cipariu că la USR e revuluţie mare contra „zelului dictatorial” al preşedintelui în funcţie. „Nu te speria, Miţule!”, nu e revuluţie, ci reacţiune. Pusă la cale de D.M.C. şi de acoliţii săi, la care nu e bine să pleci urechea şi să scrii: „Dacă ar fi vorba de bani, aş putea jura că de aici se trage încăierarea. Dar bani nu-s. Sau sunt. Aceia daţi de guvernul Boc pentru reviste, cică în schimbul suprataxării artiştilor (sic!).” Afirmaţia face parte din categoria Vorbeşte gura fără mine! În termeni juridici se cheamă calomnie. Nu e prima oară când gura lui F.I. vorbeşte fără F.I. Cică, mai zicea nu prea demult gura cu pricina, toţi scriitorii care au plecat în străinătate pe vremea comunismului au fost obligaţi să toarne la securitate. Noi am auzit una şi mai boacănă şi anume că toţi scriitorii care au publicat cărţi în vremea comunismului au fost obligaţi să toarne la securitate. „Nu te speria, Miţule!”, nu e vorba de persoanele de faţă.


România lui Şimonca

Se pare că în România lui Ovidiu Şimonca, editorialistul cu aere de procuror al „Observatorului cultural, dacă ai altă opinie decât el, meriţi un proces (de intenţie) de toată frumuseţea. Ultimul client al procurorului Şimonca este Horia-Roman Patapievici, vinovat de a fi „băsescian”. Eticheta i se trage preşedintelui ICR de la afirmaţia pe care a făcut-o într-o emisiune de televiziune cum că Raportul Tismăneanu, asumat de preşedintele ţării, şi încercarea de suspendare a acestuia din urmă au creat o falie profundă în lumea intelectuală românească. O afirmaţie care putea şi merita să fie discutată. Pe care ne-o putem sau nu însuşi. În loc de asta, Şimonca îi face lui Patapievici procesul de intenţie la care ne-am referit. Cum de mai poate fi el pro-Băsescu după ce, de exemplu, Raportul Tismăneanu nu s-a soldat cu o lege a lustraţiei şi, pe deasupra, nici un securist n-a ajuns în justiţie? Dacă citea interviul Germinei Nagâţ din 22 ar fi aflat că 60% din dosarele trimise de CNSAS la tribunal sunt ale unor ofiţeri de securitate. Cât priveşte legea lustraţiei, oare Băsescu e de vină că nu s-a votat? Şimonca sugerează discret că Patapievici nu ia o poziţie clară anti-Băsescu, deşi şi-a spus deseori părerea, fiindcă îşi menajează postul în care preşedintele l-a numit. Urîtă sugestie! În definitiv, un intelectual e ţinut de vreo obligaţie de a-l judeca în gura mare pe preşedintele ţării? Şi de când un intelectual de talia lui Patapievici trebuie să împărtăşească volens nolens opiniile politice ale unui intelectual de talia lui Şimonca? Editorialistul e atât de sigur pe judecăţile lui, încât nu-i permite lui Patapievici să refuze a se alătura corului detractorilor lui Băsescu, cor care a atins nişte acute care ar fi descalificante în orice altă ţară decât România, unde, vorba lui Camil Petrescu, nici măcar ridicolul nu mai ucide. „Dar ţara vă place cum e guvernată?”, întreabă inchizitorial editorialistul „Observatorului cultural” din 23-29 iunie. În ţara lui Şimonca, eşti obligat să dai un răspuns. Şi nu orice răspuns, ci pe acela sugerat de Şimonca însuşi în întrebare. Aşa că vă rog să notaţi că …


„De ce-aş citi?“

De la instalarea lui Alexandru Lăzescu la conducerea TVR, am observat o transformare discretă dar lăudabilă a tuturor canalelor publice: pe lângă TVR Cultural, care, de ani buni, sub direcţia Danielei Zeca-Buzura, ne-a obişnuit cu programe de o calitate remarcabilă, în această perioadă s-au redefinit în bine TVR 2, TVR 3 şi TVR Info, iar TVR 1 pare să fi ieşit din zona aceea a transmisiilor anoste, adormitoare. Un aer proaspăt se simte mai ales la emisiunile informative, ce abordează chestiuni de interes, cu francheţe şi pertinenţă a opiniilor. Merită să exemplificăm aici cu o rubrică zilnică, introdusă în telejurnalul matinal de pe TVR 1, intitulată „De ce-aş citi?” şi susţinută de Tudor Călin Zarojanu. Pledoariile sale pentru lectură şi pentru literatură sunt convingătoare, au un patetism bine dozat, au vervă intelectuală şi se urmăresc cu plăcere. Pe noi ne fac să citim, dar nu noi suntem publicul-ţintă, noi oricum citeam. Sperăm să conteze şi pentru cei care încă se îndoiesc de beneficiile lecturii.