Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Ramuri de vară

Cei interesaţi de literatura română au ce să citească în numărul din august al revistei RAMURI. Adrian Popescu, care s-a impus, ca prezenţă literară, drept un om al păcii, simte nevoia, chiar şi el, să intervină, pentru a doua oară consecutiv, în „războiul” de la USR (de fapt, e vorba despre nişte atacuri ale unor membri ai acestei organizaţii împotriva conducerii USR, atacuri din seria scandal cu orice preţ!). El recapitulează principalele faze ale acestei campanii agresive şi îşi exprimă opiniile decent, dar cu fermitate: „Nu mai insist asupra celorlalte conflicte, dintre conducerea operativă şi alţi membri demisionari sau nu, asupra relei-voinţe a unor modeşti autori, buni manageri, eventual, sau organizatori de spectacole literare, dar fără calităţile profesionale pe care le pretinde funcţia de preşedinte, nici asupra unor oameni veşnic nemulţumiţi, ar trebui să intru în labirintul unor frustrări, resentimente şi ambiţii lipsite de rezonabilitate. Oricum, multe şi mărunte răbufniri de orgoliu ne acoperă multora judecata senină, obiectivitatea şi, mai ales, discernământul.” În acelaşi număr, Gabriel Dimisianu, pornind de la faptul că gala de decernare a premiilor USR s-a desfăşurat, şi anul acesta, „în impunătoarea, somptuoasa aulă a BCU”, notează o amintire preţioasă legată de această sală: în studenţie, aici, audia ca student cursul strălucit de „literatură de peste hotare” al lui Tudor Vianu şi cursul de marxism predat de Radu Florian. Am reţinut şi textele lui Nicolae Prelipceanu şi Gheorghe Grigurcu, analizele unor recente apariţii editoriale semnate de Gabriel Coşoveanu, Dumitru Chioaru, Gabriela Gheorghişor, Paul Aretzu, Florea Miu, ca şi grupajele de versuri pe care le publică Constantin Abăluţă şi Miron Kiropol (acesta din urmă este şi autorul graficii expresive cu care este ilustrată revista).


Pluralitatea opiniilor

ADEVARUL de săptămâna trecută aproape că ilustrează nobilul concept jurnalistic de pluralitate a opiniilor. În ediţia de marţi, 2 august, Andrei Pleşu tăia elanul „analiştilor în delir” – care, după atacurile din Norvegia, au început să arate cu degetul fie la extrema dreaptă, fie la cea stângă (fiindcă aici este clasat, în opinia câtorva politicieni şi analişti politici, inclusiv români, multiculturalismul) – concluzionând că Anders Breivik nu e decât nebun / bezmetic / ţăcănit şamd. În ediţia de luni, 1 august, însă, apăruse un text al fostului negociator-şef al României cu UE, Vasile Puşcaş, care, pe lângă faptul că pledează pentru ieşirea Norvegiei din „splendida [sa] izolare” şi pentru trezirea Bruxelles-ului la realitatea proliferării discursului xenofob de diferite coloraturi, are meritul de-a cita observaţia inteligentă potrivit căreia „Dacă un islamist face ceva rău, se zice «Oh, e un musulman». Dar dacă un alb protestant face ceva rău, se spune doar că e nebun. La aceasta ar trebui să ne gândim”, datorată jurnalistei norvegiene Sigrid Tjensvoll (NRK). Singurul neajuns e că editorii online au uitat să pună un link către textul lui Andrei Pleşu, căruia nu bănuim că i-ar sta în fire să opereze simplificări de acest fel, dar care, din întâmplare, ilustrează foarte bine remarca norvegiencei. Altfel, discuţiile din publicistica şi politica românească asupra „incidentului” norvegian, cum numea un senator român atacurile soldate cu 76 de morţi comise de Breivik, cu greu pot fi numite altfel decât rudimentare.


Dar cu pedagogia ce-aţi avut?

În „Revista 22” din 2 august, istoricul Bogdan Murgescu analizează, într-un articol intitulat Istoria în şcoală. De ce? Cum?, situaţia disciplinei, în contextul actual al învăţământului românesc, pornind de la scopul educaţiei instituţionalizate: „educaţia şcolară trebuie să-i pregătească pe tineri (şi nu numai pe ei) pentru viaţă, atât ca participanţi la activitatea economică, cât şi ca cetăţeni. (…) La care dintre aceste două ţeluri contribuie disciplina istorie? Eu cred că la amândouă, dar demonstrarea utilităţii sale în profesionalizarea economică este prea complicată pentru a fi efectuată într-un simplu articol; de aceea, provizoriu, voi accepta constatarea de bun-simţ că o bună cunoaştere a istoriei nu ajută nici la construirea unor automobile mai performante, nici la prepararea unor medicamente mai eficiente şi nu voi zăbovi asupra relevanţei economice a cunoaşterii istorice. Rămâne deci utilitatea la educarea cetăţenilor. (…) Una dintre ideile care au generat confuzie în învăţământ în ultimii ani a fost opoziţia presupusă între conţinuturi şi competenţe. S-a obiectat, uneori pe drept, că sunt prea multe conţinuturi (fapte, detalii) şi s-a susţinut că învăţământul trebuie să se concentreze pe formarea de competenţe. Aici însă filmul s-a rupt. Restrângerea numărului de ore şi comprimarea conţinuturilor a făcut ca nici competenţele să nu mai poată fi corect însuşite. S-a pierdut din vedere faptul că cel puţin 5 dintre cele 8 competenţe-cheie statuate la nivel european – comunicarea în limba maternă, comunicarea într-o limbă de largă circulaţie, competenţele sociale şi civice, capacitatea de învăţare („a învăţa să înveţi“) şi sensibilitatea culturală – se bazează pe un stoc de elemente de cunoaştere din sfera umanistă, care nu poate fi operaţionalizat înainte de acumularea sa sub forma de conţinuturi ale învăţării.”
Perfect de acord, până aici, cu autorul. Problema intervine la sfârşitul articolului, când vina pentru situaţia actuală revine recursului la… pedagogie: „Acum este însă imperios necesar să înţelegem că reforma în educaţie, dacă este să reuşească, nu trebuie să pornească de la paradisul teoriilor pedagogice (subl. red.), oricât de importante şi de relevante ar putea fi acestea, ci de la purgatoriul realităţii curente, astfel încât să putem stabili pe un temei realist care sunt obiectivele de etapă pe care ni le putem propune.” Înţelegem unde bate Bogdan Murgescu, dar pedagogia, sărmana, n-avea nici o vină. Înainte cu secole de teoria învăţării bazate „pe competenţe”, Comenius a enunţat, în fundamentala Didactica Magna, ce poate părea azi desuetă unora, principiile învăţării, de la care se reclamă până astăzi principiile fundamentale ale pedagogiei. Să ni le reamintim pe acestea din urmă: 1. principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de învăţare; 2. principiul învăţării intuitive; 3. principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor; 4. principiul sistematizării, structurării şi continuităţii; 5. principiul accesibilităţ ii sau al orientării după particularită- ţile de vârstă şi individuale ale elevilor; 6. principiul legării teoriei de practică. Să le mai privim o dată: oare pedagogia să fie de vină?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara