Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Oftalmologie feministă de Irina Marin


Oftalmologie feministă

Cine spunea că feminismul şi-a pierdut actualitatea, că a fost înlocuit cu alte preocupări în domeniul academic? Cartea Laurei Grünberg (R)evoluţii în sociologia feministă probează tocmai contrariul, aducând pe teren românesc problematica "genizării" în discursul sociologic, pledând pentru corectarea "miopiei de gen" în ştiinţele sociale. Autoarea este o feministă în măsura în care acest tip de demers se constituie într-un "instrument conceptual puternic de critică şi inovaţie." Astfel, cartea consemnează o nouă etapă în evoluţia sociologiei, manifestată prin includerea genului între categoriile sociologice fundamentale, alături de clasă socială şi rasă, demonstrând în felul acesta viabilitatea ideilor feministe şi capacitatea lor de a impulsiona alte domenii.

Aşa cum autoarea însăşi precizează în argumentul premergător lucrării propriu-zise, prima parte vizează "miopia de gen" - sau ginopia, în formularea feministei Shulamit Reinhartz din Feminist Methods in Social Research (1992) - păcatul de care se face vinovată sociologia tradiţională. Intenţia nu este una de exhaustivitate, ci aceea de a "creiona, dintr-o perspectivă feministă asumată, principalele tipuri de abordări ale genului în sociologia prefeministă, feministă şi postfeministă." în acest fel, autoarea încearcă să dizolve inerţiile din studiile sociologice actuale şi să diminueze ostilitatea faţă de ideile feministe.

Adoptând o poziţie constructivistă, autoarea pledează, pe urmele Simonei de Beauvoir ("nu ne naştem, ci devenim femei," spunea reprezentanta feminismului francez), pentru ideea că genul, departe de a fi un dat natural, constituie un statut mult mai complex decât am putea crede, depăşind graniţele strâmte ale categoriilor lingvistice: "Astăzi ştim mai curând ce nu este genul decât ce este. Nu este o categorie universală, stabilă, şi nu este nici un simplu atribut, o însuşire umană. Se schimbă, evoluează în timp şi spaţiu, nu se manifestă doar la nivel individual, ci şi la nivel macrosocial."

De la abordările androcentrice ale unui Auguste Comte, Emile Durkheim sau Max Weber, până la scientismul sexist al adepţilor sociobiologiei, de la viziunea funcţionalistă, având în prim-plan teoria rolurilor de gen (gender roles), până la teoriile conflictualiste (critice) de extracţie marxistă şi weberiană, cartea trece în revistă diferitele avataruri ale categoriei de gen în discursul sociologic.

Subcapitolul dedicat tehnicilor de excludere sau pseudoincludere a femeilor şi a problematicii de gen în gândirea sociologică "prefeministă" constituie un interesant exerciţiu de "defamiliarizare" aplicat teoretizărilor lui Max Weber, Emile Durkheim şi Karl Marx, prin care autoarea deconstruieşte pretenţiile acestora de obiectivitate şi universalitate. Iată un exemplu grăitor: "Pseudoincluderea femeilor poate fi foarte bine ilustrată de cercetările unui alt clasic al sociologiei - Emile Durkheim. Cunoscutul său studiu despre sinucidere ca efect al presiunii exercitate de condiţiile sociale porneşte de la anumite presupoziţii de gen (natura diferită a femeilor, existenţa unei singure ordini sociale) şi de la un set de date care indică clar diferenţele de gen. în final, în loc să admită faptul că teoria lui nu este universal aplicabilă, Durkheim recurge la o lungă explicaţie a particularităţilor naturii femeii şi ignoră pur şi simplu în analiza finală datele despre femei, care îi perturbau concluziile. Informaţiile despre femei sunt codificate de autor ca anomalii, devianţe ce nu necesită explicaţii teoretice."

Ineditul lucrării de faţă îl constituie capitolul consacrat contextelor româneşti, în care autoarea oferă o privire de ansamblu asupra manifestărilor feministe şi preocupărilor de gen în ţara noastră. Dacă unele domenii precum filosofia şi chiar istoria s-au dovedit mai permeabile, sociologia a fost ceva mai reticentă, primind cu mai multă dificultate influxul de nou. Autoarea semnalează lipsa literaturii de specialitate sub forma traducerilor, fapt ce împiedică, în mod inevitabil, comunicarea şi schimbul de idei, fie ele pro sau contra. Cartea se încheie cu speranţa mărturisită a autoarei de a vedea evoluţiile actuale din domeniul sociologiei transformându-se în (r)evoluţii.

Textualitate şi sexualitate

Între mine şi lume nu exista nici o despărţire. Tot ce mă înconjura mă invada din cap până în picioare, ca şi cum pielea mea ar fi fost ciuruită. Lumea îşi prelungea în mine în mod natural toate tentaculele - vă amintiţi, desigur, acest pasaj mult citat din Întâmplările în irealitatea imediată ale lui Blecher. Îl invoc aici ca pe un ecou literar subiectiv stârnit de perspectiva intertextuală adoptată de Floarea Ţuţuianu în poeziile sale reunite selectiv în Arta Seducţiei, volum apărut în septembrie anul acesta la Editura Vinea. Astfel, fiinţele care se întâlnesc în versurile sale "se răsfoiesc" între ele, sunt fiinţe-palimsest; vocea poetei este ea însăşi o polifonie de glasuri, unele din registrul înalt, erudit, altele din cel prozaic, mundan. Consecinţa acestei întrepătrunderi cu lumea este o experienţă totală, o poezie existenţială, în care trăitul se intelectualizează, iar intelectul dobândeşte carnaţie concretă. Este o poezie care redescoperă prospeţimea percepţiei pencilinsoniene, cu apropierile ei surprinzătoare, "suprarealiste". Poeta americană este omniprezentă, fie propriu-zis prin crâmpeie de versuri, fie prin binecunoscuta-i propensiune de a materializa abstractul, de a da forme palpabile inefabilului.

Arta Seducţiei se constituie într-un avatar post-derridean al poeziei practicate de Emily Dickinson, crucială pentru perspectiva poetei românce fiind conştiinţa faptului că "Il n'y a pas dehors texte": "Nu trupul, nu sufletul, ci sexul din inima cuvântului meu este punctul meu forte", spune autoarea în Câinele meu sufletul. Poeme precum Seximoronul sau Requiem atestă acelaşi lucru: textualizarea trupului şi sexualizarea textului. Nu întâmplător volumul de faţă îşi ia titlul de la poezia Arta seducţiei: "...Vine cineva mă frunzăreşte şi pleacă. Vine altcineva/ Mă calcă-n picioare şi-aşteaptă. Ultimul venit/ este şi cel dintâi care:/ Îşi pune degetul pe limbă şi mă despică/ Filă cu filă: numai cuvinte rasate cu glezna subţire/ Vede-n culori şi totul se mişcă..." Sau, într-unul din poemele inedite datate 2002: "Trebuie să dorm/ numai în somn mi se dă versul pe care/ să-l scriu / între noi doi stă o carte/ (înaintăm în ea în timp ce trăim)/ Filele ei foşnesc precum pielea mea/ când buzele tale învaţă pe ea să citească / E vie îţi spun:/ toate cuvintele ei trăiesc într-o limbă ascunsă)/ Dacă-ţi pui urechea pe ea/ Duhul apa şi sângele încep să vorbească / Este o carte trăită din plin precum a fost scris:/ într-o viaţă citită pe nerăsuflate" (Cartea vieţii).

Poezia Floarei Ţuţuianu aduce o prospeţime a percepţiei pe care cu greu o mai regăsim în contemporaneitate. Versurile sale, deşi adânc ancorate în livresc, nu sunt deloc artificiale sau searbede, aşa cum ne-am aştepta. De fapt, farmecul liricii sale vine tocmai din transpunerea acestei dimensiuni livreşti în termeni organici. Pe scurt, o poezie inspirată.