Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

focus România literara: Nicolae Balota:
Omul cărţii de Dan Cristea


Intr-o operă care s-ar constitui, în esenţă, într-un elogiu adus marilor întreprinderi umane în ordinea spiritului si a creaţiei artistice, Nicolae Balotă exaltă totodată momentul auroral, al întemeierii, al instaurării si inaugurării.

Gândirea eseistului, cu multiple faţete, care îl cuprind, printre altele, pe „catolicul ardelean", iubitor de „formule latine, de sorginte scolastică", pe „filologul clasicist", care s-ar fi dorit să fie, dar care n-a reuşit să devină În cele din urmă, pe literatul cu apetituri „universaliste", e obsedată astfel (şi metaforic) de orele dimineţii, de ceasurile trezirii, ale naşterii şi renaşterii, ale căutării şi drumului spre origini, spre un initium, spre un început. În viziunea lui Balotă, spre a da câteva exemple în acest sens, funcţia ultimă a limbajului e „de a instaura şi a destrăma universul", arta renaşte cu fiecare operă autentică, ţelul suprem al omului e ctitoria, rostul poeţilor, cum ştim şi din Holderlin şi din Heidegger, e de a pune temelii celor statornice, celor ce rămân.

Dimineaţa, în înţelesul cel mai fizic cu putinţă, e deopotrivă timpul predilect pentru omul cărţii şi al bibliotecii, definind „orele proaspete" pentru cel care păşeşte, de pildă, "spre Biblioteca Academiei, sub copacii din micul parc ce o înconjoară". Găsim în consemnarea acestui mic detaliu de atmosferă una din sursele care personalizează în chip fericit expresia lui Balotă, pompându-i şi astfel cantitatea de căldură umană de care orice scris are nevoie. E vorba despre ceea ce autorul numeşte „apariţia măcar în filigran" a scriitorului ("a scribului interpret") în pagina pe care o scrie, în felul în care unii pictori din vechime se zugrăveau pe ei înşişi pictând în propriile tablouri. O asemenea prezenţă a autorului, "în filigran", e cel mai adesea şi mai semnificativ legată de cultul cărţii şi de lauda bibliotecilor ( "temple ale cărţii", cum le socoate Balotă), laitmotive ale comentariilor întreprinse de intrepretul hermeneut. Cum observă Curtius în marea lui lucrare, Literatura europeană şi Evul Mediu latin, folosirea scrisului şi a cărţii în limbajul figurativ se întâmplă în toate perioadele literaturii universale, dar cu diferenţe caracteristice ce sunt declanşate de cursul culturii în general. Pentru Balotă însă, care a cunoscut „izgonirea" brutală dintre cărţi, dar şi ceea ce înseamnă să deschizi, pentru prima oară, o carte, după ani de detenţie şi izolare, elogiul de această natură („metaforismul cărţii") posedă o teribilă justificare intimă. Autorul lui Euphorion ştie, ca puţini alţii, să evoce „voluptatea zilelor petrecute într-o bibliotecă, printre cărţi" sau cum să-şi exprime gratitudinea faţă de aceste instituţii ale lecturii, "severe, tăcute, pline de secreta fervoare a cititorilor", şi care-i apar precum poeticele loci amoenitas ale antichităţii: „Bibliotecile fac parte dintre acele locuri privilegiate în care omul s-a căutat, s-a găsit şi s-a pierdut de atâtea ori pe sine, pentru a se căuta iarăşi şi iarăşi. Locuri ale neliniştii înnoitoare, ale pasiunilor fecunde". De asemenea, un soi de bulimie a scrisului („Aş fi vrut să aştern pe hârtie totul") nu e străină de cel terorizat în îndelungaţii ani de recluziune de „gândul de a pieri sterp, fără să fi dat vreun rod în viaţa mea".

În genere, e momentul să remarcăm acest fapt, limbajul lui Balotă e un limbaj sărbătoresc, al elogiului şi al laudei, al temeiurilor şi perenităţii, căci lucrarea poetică, actul de creaţie sunt, pentru cărturarul hermeneut, activităţi prin excelenţă festive, legate de rodire şi fecunditate. Omul însuşi, după Balotă, e „fiinţă producătoare de cărţi", iar cartea, la rândul ei, e privită ca opus humanum prin care omul se în-fiinţează pe sine. Nici lectura nu constituie o simplă descifrare de semne grafice, dar un mod de existenţă, bazat pe accesul pe care ni-l permite cartea "într-o lume a cuvântului, a ideilor, a ficţiunii, a simţirii mijlocite".

Arta lecturii, cea pentru care pledează Balotă În „Prologul" lucrării De la Homer la Joyce (2007), nu se opreşte la textul cărţii sau al cărţilor ca limbaj, ci merge, năzuieşte mai departe, fiindcă, pentru acest discipol de filosofi şi teologi medievali, "textul se situează În afara limbajului", într-o lume, într-un univers semiologic, unde totul, în noi şi în jurul nostru, se arată ca semne de interpretat. "Lectorul privilegiat" - scrie Balotă - "nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de acestea, semnele naturii". Spiritul acestui "lector privilegiat" nu trebuie să fie neapărat enciclopedist, ci universalist, preocupat, altfel spus, de creaţiile care exprimă universalitatea şi integralitatea experienţei noastre, pătruns de nevoia unei interpretări a totalităţii şi animat de o credinţă profundă în esenţa structural "livrescă" a universului şi a condiţiei umane, aceasta însăşi definibilă ca purtătoare de valori. A citi în acest sens, conchide Balotă, "Înseamnă a textualiza universul văzutelor şi nevăzutelor", săvârşind, în ultimă instanţă, o "semiologizare a lecturii". Străvechiul simbol al lumii ca o carte devine astfel din nou actual, cu alte cuvinte, prezent şi activ.

Un lucru care mi se pare extraordinar în cazul eseurilor lui Nicolae Balotă e faptul că acestea sunt scrise, în majoritate, într-o perioadă de terorism lingvistic, când, pentru mulţi, "literatura nu era nimic altceva decât o chestiune de cuvinte". Când se vorbea doar în numele limbajului. Când, după puţin timp, postmodernismul se arăta critic faţă de prezenţă, de origine, de unitate, faţă de transcendenţa normelor (de adevăr, de frumos, de justiţie, de raţionalitate). Critic faţă de valori şi chiar faţă de ideea de om. Nicolae Balotă, ca om al cărţii, rămânea încrezător în tot acest timp. Încrezător în "vrednicia omului, în capacitatea sa nu numai de a dura, ci şi de a învinge"