Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Omul deteriorat de Daniel Cristea-Enache

De la o anumită distanţă privind lucrurile, pare că tinerii scriitori basarabeni au o mai redusă implicare socială şi naţională decât confraţii lor mai vârstnici. Între generaţia lui Grigore Vieru şi cea căreia îi aparţine Vasile Gârneţ există, indiscutabil, o diferenţă de accent, provenită dintr-una de viziune. Dacă "şaizeciştii" de dincolo de Prut răspund agresiunii Istoriei printr-o atitudine combativă, transformându-şi, adesea, versurile într-o tribună de rezistenţă şi afirmare identitară, "nouăzeciştii" din acelaşi spaţiu mizează pe individualitate, cerând, semi-ironic, "o mântuire mai domestică". Traumele protagoniştilor, drama fiinţei sunt însă aceleaşi, chiar dacă ele intră într-un proiect artistic diferit, la graniţa dintre modernism şi postmodernism.
Câmpia Borges, placheta lui Vasile Gârneţ, este impregnată de această sensibilitate crepusculară a unui autor-personaj "singur şi inactual", captiv într-o lume "care şi-a umilit de mult existenţa" - şi într-o istorie fără stil. Basarabia este văzută ca o uriaşă provincie a ratării, un "land leprozat" în care orice ambiţie se sufocă din faşă. Discursurile politice găunoase, provocând repulsie, sunt menite să înalţe o butaforie naţională, o pseudo-ţară de sine stătătoare, amânând unirea cu România la calendele greceşti. Aceasta fiind linia oficială, reacţia de respingere nu este una politică, nici una civică: ea capătă conturul volatil al eului, apărat printr-o mişcare de retragere interioară. Poetul simte - şi declară - o nevoie acută de a se curăţa de reziduurile istoriei, retractilitatea lui devenind, dintr-o formă de protecţie, o a doua natură. Evadarea din realitate e sinonimă cu evaziunea în universul paralel al lecturilor şi al creaţiei. Cele două lumi sunt puse faţă în faţă într-un text, Stampă VI, aproape denotativ: "am văzut oameni pe maidan făcând politică/ - una din acele imagini aşezate în peisaj cu furca -/ şi am simţit o nevoie acută să mă spăl de istorie/ să abandonez sentimentul acesta că parcă aş trăi printre cópii/ (mă gândesc că ei nu ştiu ce poem frumos am scris eu astăzi/ ei n-au cunoscut şi nu vor cunoaşte poate niciodată/ singurătatea orgolioasă şi esenţială a unui poet/ care se apără capitonându-şi existenţa cu lecturi/ din Borges şi din Proust)/ însă aici întotdeauna e prea târziu/ Basarabia mea pare astăzi un cimitir/ care nu ne mai luminează deloc memoria". Deteriorat de mediul înconjurător, de calculele geo-strategice prin care tradiţia locală este amputată ori distorsionată, după caz, artistul caută, cu o rece disperare, "ceva prin care să pătrundă miracolul". "La tine totul e tristeţe şi suferinţă/ eşti irespirabil", îi spune un bătrân poet chinuit de insomnii, iar prietenul monegasc îi pune, într-o scrisoare, cam acelaşi diagnostic: "ţi-ai făcut din angoasă şi durere/ un cifru de existenţă ("nenoroc de existenţă"/ cum subliniezi cu aldine)/ iar singurătatea ta orgolioasă e ca/ un deşert unde nu creşte nimic"...
Salvarea? Mai întâi de toate, o inalterabilă luciditate, cu reflectarea calmă şi minuţioasă a dezastrului. Iar apoi, refugierea în spaţii ocrotite, ferite de toxinele realului. Nimic mai firesc ca lecturile de căpătâi să fie cele din Proust şi Borges. Se creează, astfel, posibilitatea scufundării într-un paradis al culturii, al memoriei şi, la un loc, al unei memorii culturale mereu vii. Un fapt din realitate e uşor convertibil într-o valoare sau o nuanţă artistică. Oricât de hâdă, de oribilă ar fi lumea din jur, Arta ne salvează. Stilizarea este modalitatea curentă, pentru Vasile Gârneţ, de a-şi construi versurile. Dar ea echivalează, totodată, cu o deturnare a pericolului conştientizat, cu întoarcerea fluxului rezidual al lumii. Prin "declanşarea" ficţiunii, caligrafia acoperă leprozeria. Urletele leproşilor "decorează cerul", pe când micul cerc de prieteni peripatetizează prin grădini cultivate, abordând subiecte ca "ecologia sufletului". Stampele abundă în prima secţiune a volumului. Iar a doua se încheie printr-o strofă extrem de sugestivă: "şi încă: râsul bătrânilor aşa se auzea/ de parcă cineva se spăla pe mâini/ de parcă păsări palmipede/ lopătau în apele moarte" (Stare secundă).
Când poemele sunt de mai mare întindere, ele rulează fie un episod de vacanţă (de creaţie) într-o lume diferită, occidentală, fie unul de existenţă curentă în spaţiul securizat, domestic. Cât mai puţin, cât mai rar în aerul toxic de afară, al Basarabiei rusificate. Interiorul apare clar delimitat, căptuşit cu plută ca la Proust, blindat afectiv: "să fii copleşit de apele muzicii/ să asculţi Vivaldi şi Mario Lanza/ să plouă mult şi liniştit/ şi tu să citeşti din Proust şi să priveşti/ la copacul singuratic din grădină/ să ai o lăcomie a simţurilor, o poftă/ de expresie abia stăpânită/ să te refugiezi în cuvinte rare/ de pildă să foloseşti adjective manieriste/ (...) să împingi gândul până la starea de vis/ să aluneci senin pe coridoarele memoriei/ şi acolo să vezi arena de zinc în care/ fericit te scăldai când erai copil" (Despre fericire). Delicii livreşti, muzica omului şi a naturii, creaţia poetică, reflecţia pe marginea ei şi - fericirea supremă - alunecarea în copilăria paradiziacă. De obicei amar şi trist de unul singur, personajul are asemenea momente luminoase, fixate în memorie şi pe coala albă a zilei. Autoironic, constată că "partitura sufleţelului" i-a invadat poezia, unde nu ar avea ce căuta. Dar, în pofida formulei sale melancolic-reflexive (dacă nu şi depresivă), singurătatea poetului nu este durabilă. Cuplul o destramă, o dizolvă într-o mare de împlinire conjugală, captată în versuri expresive: "nu facem altceva decât să ne trecem/ în revistă viaţa a spus ea/ cu o voce impregnată de tristeţe/ nu avem o conştiinţă a ficţiunii/ şi nici organ pentru fineţea artificiului/ ceva... (a lăsat glastra şi a venit fără grabă/ la mine şi-n acest timp/ ştiam că-şi gândeşte fraza pe care avea/ să mi-o spună de-acum cu o voce bine lucrată)/ ceva prin care să pătrundă miracolul/ a spus şi mi-a acoperit protector/ mâna cu palma ei caldă/ de parcă ar fi vrut să nu răspund/ de parcă ar fi îndrăznit prea mult/ cu vorbele acestea" (Neumă); "eram tineri, promiţători şi bovarici/ sfidam toate majusculele/ şi veneau peste noi zile pline/ de întâmplări// (...) peste toate însă era frumuseţea/ ta nepăsătoare/ privirea ta mereu doritoare de a cunoaşte/ uneori mă rugai să-ţi povestesc/ despre frigul singurătăţii/ era ca şi cum mi-ai fi cerut/ să descriu circulaţia sângelui în artere// dar mai ales nopţile practicam jocul/ acesta numit mărturisirea totală/ nu ştiu, poate că era iubire acel fel/ de a ne trăi timpul împreună/ norocul nostru a fost/ că nu ne vedeam mâinile/ ca să descoperim dacă/ mai şi minţeam uneori" (Neumă III).
Protagonistul din Câmpia Borges poate fi, prin urmare, "inactual" şi "deteriorat", dar nu şi singur. Iar autorul care se proiectează şi se recunoaşte în el, într-o autoreferenţialitate asumată, realizează un fel de prelungiri, extensii ale propriei existenţe, pe muchea dintre real şi imaginar, viaţa trăită şi cea visată. Ironic, tragic, rareori stenic, Vasile Gârneţ modulează un discurs liric elaborat la maximum, încărcat până la refuz de semnificaţie. Recunoaştem aici lecţia postmodernismului poetic, semnificarea transparentă şi practicarea aluziei culturale. Dar şi o problematică specifică, dureroasă pentru cei aflaţi la răscrucile istoriei şi ale geografiei, fraţii noştri de sânge din Est care trăiesc şi mai acut decât noi sentimentul românesc al răspântiei.
Închid volumul notabil al lui Vasile Gârneţ cu un sentiment de culpă difuză. Îi citim şi îi cităm prea rar pe aceşti scriitori adevăraţi care ne aparţin, de fapt şi de drept.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara