Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
On the Road cu Tarantino de Angelo Mitchievici

Filmul prezentat la Festivalul de la Cannes de Tarantino este ca de obicei unul special, o combinaţie între un road movie şi thriller, cu o acţiune aparent simplă, dar care are forţa de impact a unui Dodge Challenger, motor de 440, turat la 300 kilometri pe oră. Filmul face tandem cu cel semnat împreună cu Robert Rodriguez, Planet Terror (2006), ambele figurînd la pachet cu numele Grindhouse, termen cu care în industria americană de film sunt numite filmele de categoria B (exploitation movies) - kung-fu, horror, western spaghetti, film erotic sau pornografic, "the good old boy" etc. -, rulînd în cinematografe speciale (grind house). În anii '70, filmul american intra într-o nouă epocă consumeristă şi o nouă producţie de filme invadează piaţa. Filmele lui Tarantino trăiesc din mitologiile colorate ale BD-urilor, ale seriilor manga, din eroii consumerismului nebun, din romanele de acţiune cu eroi solitari, dintr-o violenţă care încarcă bateriile şi către care nu se întinde nici un deget acuzator de moralist. Am crezut întotdeauna că Tarantino duce pînă la ultimele consecinţe în film ceea ce Andy Warhol realiza în arta plastică, prezentînd vedetele hollywoodiene în "pozele" unor atitudini languroase cu farmecul acrilic, sfumato cu care trăiesc pe peliculă şi în minţile noastre. The Street of Broken Dreams îl înfăţişează pe James Dean învelit într-un pardesiu subţire, fin plimbîndu-se prin ploaie, iar Marylin Monroe policolor zîmbeşte pierdut, eteric, un zîmbet doldora de bani cum zicea Gatsby despre Daisy în romanul lui Scott Fitzgerald. Cum nu se poate mai potrivită este fotografia pe care i-o dedică Richard Avedon, Andy Warhol, artist, New York City, 1969, unde apare un corp plin de cicatrice. Aşa cum Andy Warhol reciclează miturile marelui ecran, şi cei doi regizori reciclează repertoriul grindhouse pentru care prezintă chiar o serie de trailers contrafăcute pentru a te introduce în atmosfera anilor '70, aşa cum este ea redată de aceste producţii. Tarantino deschide filmul cu Machete, Werewolf Women of the SS, Don't, Thanksgiving, Hobo with A Shotgun, semnate de Eli Roth, Edgar Wright şi Rod Zombie, dar pe tot parcursul filmului sunt reţinute în atenţie, reclame, anunţuri, postere, afişe etc. Regizorul se întoarce la această lume colorată a eroilor copilăriei sau chiar adolescenţei, aruncă la coş orice psihologie, orice exerciţiu de prestidigitaţie speculativă şi reface personajul pe o singură dimensiune aruncîndu-l în acţiune cu toată forţa. Cine este cu adevărat Stuntman Mike (Kurt Russell) nu are nici o importanţă, eroii pozitivi sau negativi apar şi dispar din şi în neant, aşa cum apare şi acest macho-man pe patru roţi în micul orăşel texan Austin, unde patru prietene, una dintre ele o vedetă, Jungle Julia (Sydney Tamiia Poitier), se distrează de minune povestindu-şi aventurile şi aşteptînd să se întîmple ceva. Aici, Tarantino introduce micul număr de magie, există camuflat în jocul fetelor ceea ce s-ar numi o incantaţie. Cîteva versuri minunate din poemul lui Robert Frost, Stopping by Woods on a Snowy Evening - "The woods are lovely, dark, and deep,/But I have promises to keep/ And miles to go before I sleep/ And miles to go before I sleep", şi care îmi amintesc puţin, mutatis mutandis, de Vrăjitoarele din Eastwitch -, deschid posibilitatea apariţiei lui Death Rider, a lui Stuntman, a cowboyului rutier cu faţa brăzdată de cicatrici, cu geaca de piele şi cu accentul aspru al texanilor, voce guturală care trezeşte fiori şi cu o maşină veche pe capota căreia se află desenat un cap de mort. Stuntman Mike se prezintă drept ceea ce-l arată numele, dar enumerarea filmelor în care a jucat, - susţine că l-a dublat chiar pe Gary Clark -, nu-l fac mai cunoscut, nimeni n-a auzit de ele. Spre surpriza celor patru starlete, Arlene Butterfly (Vanessa Ferlito), Shanna (Jordan Ladd), Pam (Rose McGowan), Jungle Julia (Sydney Tamiia Poitier) -, Stuntman Mike invocă aceleaşi versuri pentru a obţine de la Butterfly bonusul unui lap dance (dansul în poală), pe care, filmul nu ni-l dezvăluie. Regizorul ne face cu ochiul, proiectînd în stilul peliculelor vechi anunţul lacunei - Reel Missing. Cheia personajului se află în genul acesta de filme, Vanishing Point, Dirty Marry, Crazy Larry, Big Wendsday, etc., locul de unde el îşi face apariţia. Şi fetele se proiectează magnetic în lumea afişului, a filmului, în lumea regizorilor acolo unde se fabrică iluziile şi decepţiile. Mike nu este doar un fan al filmelor anilor '70, ci şi un psihopat periculos, maşina sa este adaptată pentru numerele de cascadorie, capabilă să facă faţă unei coliziuni în viteză. Cascadorul îşi alege momentul şi locul pentru a se ciocni voluntar, în plină viteză cu maşina în care se aflau starletele sedate de alcool şi marihuana, moment surprins au relenti în detaliul macabru. În ultimul moment, înainte de coliziune, Mike aprinde farurile proiectînd scena impactului reluată obsesiv în secvenţe diferite pe ecranul minţii fiecărui spectator. Ca în majoritatea filmelor sale, din care exemplar rămîne Pulp Fiction (1994), story-ul se reia pe un alt palier. În scenă intră alte patru personaje feminine, Kim (Tracie Thoms), Lee (Mary Elizabeth Winstead), Zoe (Zoe Bell), Abernathy (Rosario Dawson) legate şi ele de lumea filmului, dar aflate la periferia ei. Zoe şi Kim sunt cascadoare, lucrează ca dubluri ale actriţelor în scene periculoase. Fetele aduc cu ele argot-ul, vervă şi vorbărie plină de lucruri mărunte, dar vesele. Ca în orice grup există o ierarhie şi cele două femei cowboy, Kim şi Zoe, domină scena. De data aceasta nu apariţia bărbatului fatal schimbă lucrurile, ci un Dodge Challenger, alb, din anii '70, scos la vînzare şi pe care Zoe vrea să-l "călărească". O întreagă mitologie care se alătură mitului Frontierei în cultura americană depinde de mustangul pe patru roţi. Pe lîngă faptul că nu este o maşină ca oricare alta, Dodge-ul reface o întreagă atmosferă de epocă. Ca să înţelegi filmele lui Tarantino, trebuie să le laşi să te ducă acolo unde vrea regizorul. Maşina nu este doar un artefact, ci este o anumită senzaţie, un sentiment, un gust, ce mai încoace şi încolo, o epocă înviată printr-o abilă mişcare de baghetă a magicianului. În plus, fetele sunt la curent cu întreg repertoriul de filme de acţiune gen Vanishing Point (1971), pomenit a doua oară. Film de cult al anilor '70, în regia lui Richard C. Sarafian, acesta aduce în scenă un supererou al volanului, Kowalski, care conduce tot un Dodge Challenger şi cu care se identifică, probabil, şi Stuntman Mike. După ce împrumută maşina pentru un test drive, fetele fixează două curele în geamul portierelor şi, cu ajutorul lor, Zoe se aşază pe capotă gustînd periculos farmecul vitezei. Este momentul apariţiei lui Stuntman Mike, care transformă distracţia într-o cursă a morţii. Duelul spectaculos durează minute în şir, cu Zoe agăţată de capota Dodge-ului, înainte de a fi proiectată în nişte tufişuri. Fetele sunt însă decise să-şi ia revanşa, şi din vînat devin vînători într-o cursă senzaţională care se termină cu eliminarea lui Mike, transformat la sfîrşit într-un sac de box, iar filmul se termină brusc, fără concluzie. Filmul nu se îndepărtează de la convenţiile genului, dar să derulăm puţin înapoi. Prezenţa lui Robert Frost într-o intrigă de film horror este asumat şocantă şi amuzantă în acelaşi timp, relevînd una din strategiile pop art-ului, de a transforma profunzimea în superficialitate şi invers, transgresînd frontiera unor convenţii aparent solide. Însă, este mai mult decît atît. Primul poem vîndut de Robert Frost revistei The New York Independent, în 1894, pentru suma de 15 dolari se numea My Butterfly. În film, poemul îi este dedicat unui personaj care se cheamă chiar aşa, Butterfly, şi în jurul numelui are loc o discuţie cu un bărbat imaginar, Barry, jucat de una dintre starlete. Filmul aparent arid al lui Tarantino este brăzdat de referinţe culturale şi puneri în abis, prin jocul complicat de trimiteri se intră în lumile paralele ale filmelor care şi-au trăit gloria efemeră. Cei doi poliţişti care investighează cazul, vin dintr-un alt film în două părţi al lui Tarantino, Kill Bill (volumul 1) (2003) şi Kill Bill (volumul 2) (2004). Tarantino uzează de orice colaj sau chiar de autopastişă pentru a-şi întinde plasa de aluzii şi referinţe cît mai mult. Chiar dacă simpaticul exerciţiu psihanalitic al poliţistului referitor la Stuntman Mike nu are greutatea unui verdict clinic, - Freud nu apucă să-şi desfăşoare subtilitatea aici -, el rimează cu sfîrşitul acestuia, umilit, implorînd iertarea şi executat printr-o serie de croşee de cele trei femei. După tipicul filmelor de categorie B, Tarantino şarjează în scenele de violenţă, însă, ca şi în Kill Bill, le transformă într-un spectacol în sine. Violenţa devine o problemă secundară, şi, paradoxal, tocmai insistenţa pe detaliul terifiant, cum este scena reluată din diferite unghiuri a accidentului provocat de Stuntman Mike, conferă un caracter ludic violenţei, amortizîndu-i impactul psihologic. La polul opus, un David Lynch reuşeşte să facă din cel mai mic detaliu, fumatul unei ţigări, spre exemplu, un fapt dacă nu terifiant, atunci cel puţin angoasant. Şi, într-adevăr, angoasa lipseşte cu totul din filmele lui Tarantino, care scot în evidenţă două mecanisme esenţiale ce-i înscriu producţia regizorului într-un demers postmodern: 1) denudarea procedeului şi 2) arta simulacrului. Trailer-urile care deschid filmul propriu-zis sunt de un grotesc absurd, ele creează cadrul pentru o istorie similară, precizează convenţia la care aderă regizorul. Ca şi într-un western spaghetti, o intervenţie oricît de exotică nu tulbură pe nimeni, însă inserturile exotice ale lui Tarantino nu sunt deloc inocente, iar cîteva versuri din Robert Frost deschid culoarul către o vizionare în doi timpi a filmului, ca pur entertainment, cum ai înfuleca un hamburgher, artificial 100%, sau ca pe un joc subtil al convenţiilor. Regizorul nu rămîne prizonierul niciuneia dintre cele două modalităţi, ele apar topite una în alta, kitsch-ul este bine informat cultural, dar asta nu te împiedică să mesteci pînă la capăt hamburgherul. Death Proof face încă odată dovada capacităţii regizorului de a jongla cu procedeele clasice ale senzaţionalului, relan­sînd pe piaţă o formulă consumeristă la origini într-o fic­ti­vă retrospectivă estetizată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara