Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Opera Milionarului în povestiri de Ion Simuţ


Colecţia ,Opere fundamentale", coordonată de Eugen Simion şi apărută prin colaborarea dintre Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Editura Univers enciclopedic, s-a îmbogăţit în toamna lui 2005 cu încă unsprezece volume: unul singur pentru Nicolae Filimon, câte două pentru Mircea Vulcănescu, Anton Holban, Ştefan Bănulescu şi Marin Sorescu, câte unul dintr-o serie pentru Ioan Slavici şi Nichita Stănescu. În ultimele trei cazuri e vorba de continuarea unei serii de opere, în primele patru avem quasi-integralitatea unei opere. Fiecare caz trebuie discutat, desigur, separat. Lăudabilă este tentativa colecţiei de a se apropia şi de a rezolva situaţiile moştenirii scriitorilor contemporani cu operă încheiată. Au apărut până acum scrieri selective de Petru Dumitriu (în trei volume), se află în curs de desfăşurare serii de Opere Marin Preda (au apărut patru volume), Marin Sorescu (cinci volume) şi s-a încheiat ediţia Nichita Stănescu (în şase volume). Ştefan Bănulescu (1926-1998) vine foarte firesc în această serie de mari scriitori contemporani, care ar putea fi continuată cu Vintilă Horia, Ştefan Aug. Doinaş, Sorin Titel, Ion Caraion şi alţii.

În prefaţa ediţiei Ştefan Bănulescu, Eugen Simion îl evocă pe scriitor ca pe un ,om misterios, reticent, obsedat de fantasmele literaturii lui". Portretul merită reţinut: ,Când l-am zărit prima oară, m-a surprins figura lui de mucenic şi privirea lui mefientă. Purta părul lung, tăiat ţărăneşte la ceafă, mersul lui era uşor împleticit şi, când se decidea să vorbească, vorba-i era blândă şi eliptică. Pe scurte perioade de timp era prietenos şi comunicativ, apoi se retrăgea într-o tăcere compactă, o tăcere - îmi vine să zic - asurzitoare. Dispărea din motive necunoscute din orizontul tău de aşteptare luni şi chiar ani de zile, apoi reapărea, fără alte explicaţii, şi dialogul continua în formele semnalate mai sus" (p. V). Criticul încearcă să-l redescopere pe scriitor întâi prin lectura memoriilor din Elegii la sfârşit de secol (1999) şi apoi, desigur, prin interpretarea cărţilor lui principale: nuvelele din Iarna bărbaţilor (1965) şi romanul Cartea Milionarului (1977). Eugen Simion se întreabă pe bună dreptate dacă - acum, când avem în faţă întreaga operă cunoscută până în prezent, întinsă pe două mii de pagini - putem rămâne la vechea impresie că Ştefan Bănulescu a scris puţin (p. XI). Nu e o operă vastă, dar nici una foarte restrânsă. Nu ştim (o fi ştiind numai fiica scriitorului, Sultana Bănulescu, aflată în SUA la studii de medicină, cu care am vorbit şi eu în 2001 pentru o eventuală restituire de inedite) dacă o ladă secretă de manuscrise (cum spune un zvon sau o legendă), păstrată pentru o posteritate mai îndepărtată, nu ne va rezerva surprize de proporţii nebănuite. Eugen Simion însuşi mărturiseşte că, la un moment dat, Ştefan Bănulescu i-a vorbit de Cartea Dicomesiei, partea a doua (din care au apărut numai fragmente) din Cartea Milionarului, ca de un volum încheiat. Într-un interviu, autorul afirma că are un volum de memorii de peste o mie de pagini. Deci, probabil că misiunea realizării unui corpus de opere complete Ştefan Bănulescu este rezervată unui viitor incert. Să ne bucurăm însă deocamdată de ceea ce avem acum: o imagine de ansamblu a operei bănulesciene cunoscute până în acest moment.

Meritele acestei ediţii, realizate foarte meticulos şi profesionist de Oana Soare, le-aş sintetiza în trei puncte principale: 1. pune ordine într-o operă nu foarte diversă, dar care a creat o oarecare derută spre finalul vieţii autorului prin variantele de sumar ale unor nuvele aşezate şi reaşezate în structuri diferite şi sub titluri schimbate de volum; 2. relevă variantele de text ale unui scriitor extrem de exigent cu sine, ce a intervenit semnificativ mai ales la ediţia a III-a (1971) a volumului de nuvele Iarna bărbaţilor; 3. ne apropie de omul Ştefan Bănulescu, de familia lui de origine, de anii lui de formaţie, restituie textele perioadei de debut (poezii, reportaje, proză, publicistică), neincluse de autor în volume, realizează o istorie internă a operei (modelele, evoluţia şi migraţia unor personaje de la un text la altul, transpunerea unei realităţi regionale identificabile şi atestabile) şi recompune o istorie a receptării critice a fiecărui volum şi a operei bănulesciene în ansamblu. Aparatul filologic (evidenţierea variantelor) şi aparatul de istorie literară (cronologia biografică, notele şi comentariile fiecărui text, restituirile din presă şi, uneori, din manuscris, dicţionarul de personaje, reperele critice, bibliografia) sunt în măsură să califice pe deplin această ediţie ca o ediţie critică foarte bine realizată. Reuşita documentară şi ambiţia exegetică sunt cu atât mai mult de lăudat cu cât Oana Soare se află la început de drum în dificila muncă de editare. Să notez totuşi că începutul şi l-a făcut, tot sub îndrumarea lui Eugen Simion, în 2004, în editarea volumului Jurnal intim. Carnete de atelier de Marin Preda. E un nume nou, de încredere, în aria atât de oropsită a îngrijitorilor de ediţii, o carieră al cărei bun început trebuie salutat ca atare.

Oana Soare aduce destule corecturi de istorie literară, chiar în spaţiul tabelului cronologic, corecturi ce vor trebui înregistrate şi acceptate de acum încolo. A făcut explorările biografice absolut necesare şi aceste date trebuie introduse în rândul informaţiilor de bază. Ştefan Bănulescu s-a născut în 8 septembrie 1926, nu în 1929, cum figurează atât în Dicţionarul Zaciu (vol. I, 1995), cât şi în Dicţionarul Simion (vol. I, 2004). O altă informaţie esenţială s-a perpetuat eronat în aceleaşi dicţionare. Debutul publicistic al lui Ştefan Bănulescu cu articolul despre Gogol Din Petersburg, prilejuit de o recentă ediţie din proza scriitorului rus, s-a produs în martie 1952, în nr. 3 al ,Vieţii româneşti", nu în 1949. Nimeni, până la Oana Soare, nu a verificat trimiterea la sursă. Datele eronate au fost perpetuate de câteva zeci de ani. Prozatorului i-a convenit, din câte se pare, să se declare cu câţiva ani mai tânăr, pentru a fi integrat mai firesc generaţiei ´60, cu care se simţea solidar şi faţă de care avea un decalaj de vârstă în defavoarea lui.

Am crezut întotdeauna că personajele lui Ştefan Bănulescu sunt de invenţie pură, fără nici o contingenţă cu o realitate reperabilă. M-am înşelat. Există în proza bănulesciană mai multe configurări mascate ale paternităţii, după cum ne arată cu multă perspicacitate Oana Soare. Ştefan Lăscăreanu Apostatul din Cartea de la Metopolis, Arhip cel Şchiop din Cartea Dicomesiei, Ştefan Duras din Marile cariere sunt ,travestiri ale figurii paterne", după cum ne demonstrează editoarea în cronologia preliminară şi în dicţionarul de personaje din final, foarte util şi foarte bine făcut. Tatăl scriitorului, Ion Durak pe numele adevărat, modificat în Duras (pentru că ,durak" înseamnă pe ruseşte ,prost" sau ,nebun"), ai cărui predecesori erau porecliţi Banu, de unde derivă Bănulescu, a fugit de la seminarul de teologie, nedorind să devină preot - motiv pentru care ar fi fost poreclit Apostatul. Pe linie paternă, bunicul Vasile provenea dintr-un şir de notari, consideraţi ,socotitori de destine", cei care umblau prin sate pentru a face înregistrările populaţiei şi purtau la brâu o călimară cu cerneală şi una cu nisip. De aici s-ar fi putut trage viitorului prozator ceremonia scrisului, caligrafia frazelor, scenografia epică şi preocuparea pentru destinele personajelor. La originea excepţionalului personaj din Cartea de la Metopolis Filip Teologul Umilitul stătea un unchi al tatălui, Ştefan Dinulescu, istoric literar, teolog şi avocat - resurse biografice din care va fi alcătuit acel miraculos savant al câmpiei, revendicat în proza de ficţiune atât de dicomesieni, cât şi de metopolisieni sau mavrocordaţi. Modelul oraşului Mavrocordat şi al unei întregi civilizaţii din Cartea Milionarului este oraşul Călăraşi, unde tânărul Ştefan Bănulescu îşi face liceul. Andrei Mortu, personaj straniu în proză, ar fi existat cu adevărat, chiar cu acest nume, în copilăria scriitorului în satul Făcăieni. Schimbă cu ceva aceste informaţii interpretarea prozei lui Ştefan Bănulescu? Evident că nu! Dar e vorba de adevăruri elementare de istorie literară, care ne pun din nou în faţă ideea că realitatea bate ficţiunea şi ne justifică percepţia scriitorului ca emanaţie a unui spaţiu fabulos. Crezusem contrariul: că acest spaţiu fabulos este invenţia pură a scriitorului. Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că prozatorul iese diminuat dintr-o astfel de relaţie, doar că înţelegem mai bine secretul unui proces creator extrem de sofisticat.

Ediţia Oanei Soare ne pune de asemenea la îndemână textele debutului bănulescian: debutul absolut în 1943 în revista liceului din Călăraşi cu un poem patriotic neglijabil; comentariile la prozatorii ruşi, traduşi la noi în anii ´50, de la Gogol şi Paustovski la nume mai puţin importante; fabule, epigrame şi alte versificări facile; schiţe şi povestiri ce dovedesc un nebănuit simţ al umorului şi înclinaţie spre satiric; reportaje conştiincioase de pe şantiere, din fabrici şi uzine - texte pe care scriitorul ajuns la maturitate le-ar fi vrut uitate, datorită tributului pe care îl plătesc epocii. De altfel, tot ce poate fi salvat din activitatea literară a lui Ştefan Bănulescu de până la volumul de nuvele Iarna bărbaţilor (1965) sunt poemele - ,cântece de câmpie" - ce vor fi publicate ulterior ca anexă a cărţii. Dibuirile ar merita însă o analiză specială şi nu mă îndoiesc că în viitor, în monografiile care se vor scrie, ele vor alcătui un capitol separat ce va da naştere la speculaţii interesante. E de notat că tânărul Bănulescu se formează ca scriitor prin relaţie strânsă cu un patrulater foarte exigent de modele: Gogol, Anton Pann, Caragiale şi Rebreanu. De la primul va lua apetenţa pentru fantasticul descins din firescul cotidianului încărcat de un trecut ce irupe în prezent. De la cel de-al doilea a învăţat înţelepciunea pitorescului balcanic, schimbat pentru o feerie bizantină. De la cel de-al treilea va deprinde economia frazei şi religia scrisului. Iar la Rebreanu l-a impresionat modul în care realitatea alunecă în ficţiune, făcând ca aceasta din urmă să o concureze până la a i se substitui. Pe bună dreptate apreciază Oana Soare că textul Realitatea în căutarea ficţiunii (în vol. I, p. 836-853), în aparenţă un reportaj pe urmele personajelor din Ion, este o ,artă poetică indirectă" (vol. II, p. 1094). O realitate miraculoasă a câmpiei dunărene a găsit în Ştefan Bănulescu un scriitor capabil să o reinventeze într-o ficţiune salvatoare şi durabilă.

Ediţia critică a Oanei Soare, realizată cu pasiune şi profesionalism, face un bilanţ de etapă în posteritatea lui Ştefan Bănulescu şi va stimula o schimbare importantă în receptarea şi interpretarea operei lui. Milionarul în povestiri merita un astfel de omagiu postum.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara