Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Opera şi cartea de Cosmin Ciotloş


Nu cred să existe vreo carte a Ilenei Mălăn-cioiu (antologică ori inedită) care să-mi fi scăpat. Pe câteva le-am descoperit, adolescent fiind, în rafturile părinţilor. Ce nu era acolo, dintre apariţiile mai vechi, am reuşit să reconstitui singur în timp din anticariate ori din colecţiile bibliotecilor.

Mi-amintesc, de pildă, că Recursul la memorie l-am comandat telefonic şi l-am primit chiar în săptămâna în care-a ieşit de sub tipar. Citit pe nerăsuflate, dialogul acesta mă contraria. Nu înţelegeam de ce anume, cu atât mai mult cu cât, ştiindu-i versurile pe dinafară, ardeam de curiozitate să urmăresc confesiunea unei asemenea poete, care nu se sfieşte de nimic. Conştiinţa Ilenei Mălăncioiu, credeam eu, e egal repartizată în tot ce scrie (aici nu greşeam) şi fără scăderi de interes (aici mă tem că mă cam luase valul). Şi, trebuie s-o spun, coautorul cărţii, Daniel Cristea-Enache, n-avea nici o vină pentru impresia mea mai degrabă nefavorabilă. Pur şi simplu, obişnuit ca Ileana Mălăncioiu să aibă mereu dreptate, uitam că în literatură mai contează şi ambalajul. Între volumele de poezie, oricare dintre ele, şi cele de publicistică, tot oricare, diferenţa e netă, fără ca la mijloc să fie vreo formă de mistificare sau de compromis. Unele fascinează şi tulbură, celelalte, ca un făcut, nu impun.

M-am bucurat să comentez în România literară, acum câţiva ani, antologia de la Corint, Urcarea muntelui, prefaţată de Eugen Negrici, fiindcă mi-o restituia pe Ileana Mălăncioiu aşa cum o ştiam, ca voce inconfundabilă şi inclementă cu cele de aici şi cu cele de dincolo. De aceea, am ezitat să scriu despre recent apărutele Exerciţii de supravieţuire, o carte care pune laolaltă o sumă de interviuri şi de eseuri care, măcar în parte, sunt cunoscute din presa culturală. Printre intervievatori, câteva nume semnificative: Marta Petreu, Daniel Cristea-Enache, Laura Albulescu, Simona Sora, Lucia Negoiţă. În finalul unei note asupra ediţiei, autoarea se referă la omogenitatea paradoxală a acestei cărţi, totuşi, eterogene:

„Deşi e compus din lucruri diferite, acest volum e mai unitar decât ar putea să pară la prima vedere. Fiindcă eseurile plasate între dialogurile propriu-zise cuprind ades dialoguri interioare axate pe aceleaşi idei şi obsesii. Dacă nu ar fi cartea mea şi ar trebui să mă pronunţ cu privire la ea, aş zice că e un alt recurs la memorie." (p. 394) Tocmai! Sunt, în discursul de aici al Ilenei Mălăncioiu, puţine, foarte puţine reflecţii cu adevărat noi. Cele mai multe, se regăsesc, în alte formulări, în volumul sus amintit. Aprofundarea câtorva dintre ele (atunci când chiar e vorba de aprofundare) nu schimbă prea mult senzaţia de déjà lu. Mai mult, spre deosebire de autenticul Recurs la memorie, unele întrebări le repetă pe altele, semn că nu toţi partenerii de discuţie ai Ilenei Mălăncioiu s-au documentat cum se cuvine. Problema e însă alta: că, în asemenea cazuri, nici răspunsurile nu variază prea tare. Şi nu e prea plăcută constatarea că, de exemplu, un epitet referitor la un critic care s-a arătat cândva neaşteptat de generos e prezent aproape de fiecare dată când vine vorba despre el.

Nu e singurul motiv pentru care Exerciţiile de supravieţuire mi s-au părut neinteresante. (Din păcate, acesta e cuvântul.) Până la urmă, nu m-ar fi deranjat să-mi împrospătez memoria. Ce mă surprinde însă e cât de firavă e, la Ileana Mălăncioiu, graniţa dintre intransigenţă şi maliţie. Destule din adversităţile ei, pe care n-are nici o rezervă în a le proclama, au resort exclusiv umoral. Sigur, nu-mi fac speranţe că un scriitor, oricât de valoros şi de civilizat, va judeca vreodată la rece toate conflictele sale personale. Dar la unul a cărui operă stă în întregime pe un piedestal etic, asemenea mici ciupeli de breaslă sună de o mie de ori mai nepotrivit decât la oricare altul.

Într-un articol intitulat De ce îi scria Brumaru lui Raicu (referitor la frumoasele relecturi cu adresă din Cerşetorul de cafea), Ileana Mălăncioiu începe prin a-l pune la punct, într-un chip nu tocmai onorabil, pe Mircea Cărtărescu. Nu fiindcă De ce iubim femeile ar fi dezamăgit-o estetic, ci pentru că într-un paragraf de acolo a regăsit o împrejurare la care a fost de faţă. Un dram de umor să fi avut şi n-ar mai fi consumat cerneală cu o asemenea diatribă:

„Aşa se face că de la el [de la Brumaru, n. mea] am înţeles de ce iubeşte femeile, mult mai bine decât de la Mircea Cărtărescu, care, dat fiind că e atât de obsedat de el însuşi, s-ar putea descurca foarte bine şi fără ele. N-aş fi spus lucrul acesta dacă printre personajele din celebra sa carte De ce iubim femeile nu s-ar număra şi două poete cu care a călătorit el în Irlanda şi dacă nu şi-ar avertiza cititorii să nu creadă, Doamne fereşte, că experienţa sa intimă din acel voiaj ar putea avea vreo legătură cu una dintre ele ori cu amândouă. Dacă suavul poet a zis Doamne fereşte, eu zic Slavă Domnului că nu noi - colegele sale cu care a străbătut ţara lui Leopold Bloom - i-am inspirat fanteziile erotice din povestirea Irish cream, ci fantoma contesei ce bântuia noaptea prin castelul în care a locuit." (p. 78) De aici până la denunţarea, în grup, a pornografilor ultimului deceniu (fireşte că Marius Ianuş e cap de listă) nu mai sunt decât câteva rânduri.

La fel de nenuanţat e luat în colimator, tot din senin, H.-R. Patapievici, de data asta pentru opţiunile sale politice. Sau incriminarea preventivă a Luciei Hossu-Longin, încă cu mult înainte de discuţia cu Pacepa. În altă parte, cartea lipsită de măsură a Doinei Jela despre Monica Lovinescu primeşte, într-adevăr, ceea ce merită, însă tot de pe o poziţie îngustă, ultragiat personală. De neînţeles găsesc că sunt situaţiile în care tocmai Ilenei Mălăncioiu, pentru care tragicul nu pare să aibă taine, îi scapă afirmaţii de un cinism involuntar. Amintin-du-şi, împreună cu Lucia Negoiţă, de momentul primei lor întâlniri, în Amfiteatrul Odobescu din Facultatea de Litere, pune un accent în plus, care dă pe loc regretului real aparenţa unei banale indiferenţe mascate: „Din acea zi mi-a rămas în memorie Victoria Dragu-Dimitriu, care, fiind mai precoce decât noi, era deja cunoscută. Nu mai ştiu ce a citit, dar parcă văd şi acum ochii ei deosebit de mari şi de vii care îi luminau întregul chip. Am regretat că problemele grave pe care le-a avut la naşterea celor doi copii au făcut-o să iasă pentru o vreme din circuit [subl. mea] şi m-am bucurat nespus de mult pentru ea când a revenit cu un roman de succes şi cu seria fermecătoarelor poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti." (p. 272)

Aplicat, însă destul de confuz, e eseul dedicat lui Emil Ivănescu (fratele genial, sinucis cu program, la doar 22 de ani, al poetului Mircea Ivănescu) cu prilejul apariţiei volumului Artistul şi Moartea, în 2006. Culmea, Ileana Mălăncioiu insistă aici nu asupra laturii de melodramă a acestei, până la urmă, drame (se ştie, suicidul a fost amânat cu o săptămână, spre liniştea apropiaţilor, de dragul unei audiţii muzicale), ci asupra literaturii din cele câteva bucăţi care au rămas de la defunct. Centrul de greutate al cărţii îl reprezintă însă transcrierea conferinţei Vina tragică, susţinută la Teatrul Naţional. Observaţiile privitoare la Hamlet sunt de o certă acuitate. Şi ele nemiloase (o întreagă şcoală de interpretare psihanalitică e pusă la respect în două vorbe), acestea redau, abisal, sentimentul că avem de-a face cu o extraordinară poetă.

A cărei operă esenţială nu depinde în nici un fel de aceste Exerciţii de supravieţuire.