Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Optzeci de ani reporter de Felicia Antip


Donald Schorr a murit la 24 iulie. Apăruse pentru ultima oară la televiziune la 10 iulie. Avea 93 de ani.
De ce n-am scris mai demult despre cartea lui Staying Tuned -My Life in Journalism (Mereu pe fază - Viaţa mea în gazetărie), publicată în 2001 de Editura Washington Square Press, deşi o primisem de câţiva ani de la unul dintre prietenii cărora le datorez posibilitatea de a susţine această rubrică? Nu-mi dau prea bine seama, este una dintre cărţile la care ţin. O deschid din când în când pentru a-mi verifica amintiri despre vreun eveniment petrecut cu decenii în urmă. Donald Schorr a fost prezent în locuri în care s-a făcut istoria urmărită de mine doar de la distanţă şi intermediat. Aproape fiecare episod al carierei lui mă trimite cu gândul la frământări politice sau la momente memorabile de pe vremea când citeam tot ce puteam găsi despre viaţa internaţională şi căutam formule optime pentru a-i informa cât mai corect şi mai complet pe cititorii români despre mersul lumii.

De când, înlăturată din locul în care o puteam face destul de bine (adică nepermis de bine din punctul de vedere al celor care raţionau informaţia), m-am străduit să deschid o ferestruică spre literatura străină, am citit şi prezentat multe biografii şi memorii ale unor diplomaţi şi ale unora dintre colegii lui Daniel Schorr, ziarişti de primă linie,
ani din presă şi din televiziuni, martori oculari ai crimelor şi ai compromisurilor, ai aranjamentelor de culise şi ai cotiturilor hotărâtoare spre bine sau spre rău din politica mondială. Din scrierile rămase de la sau vorbind despre Edward Murrow, Walter Cronkite, Max Frankel, Averell Harriman, E. J. Kahn, Walter Lippmann, William Paley, A. M. Rosenthal, Pierre Salinger, Safire, Sulzberger etc şi din cărţile despre istoria posturilor de televiziune şi a marilor ziare americane, o bună parte dintre momentele la care a asistat Daniel Schorr îmi erau cunoscute în alte versiuni. Deşi este o recapitulare cvasi telegrafică a peste şase decenii de realitate americană şi mai ales internaţională, Staying Tuned realizează performanţa de a sugera esenţa fenomenelor evocate prin câte un element, un amănunt, inedit.

Daniel Schorr a visat de mic să ajungă ziarist. A debutat de fapt la 12 ani când, o femeie a căzut sau s-a aruncat de pe acoperişul clădirii în care locuia şi el. A telefonat imediat la poliţie şi la un ziar local din Bronx, care i-a plătit informaţia cu cinci dolari. Năzuinţa lui de-o viaţă a fost să ajungă printre prestigioşii formatori de opinie de la The New York Times. împrejurări care n-au depins de voinţa lui şi care pot părea improbabile în context american l-au condus însă în altă direcţie, a devenit unul dintre „băieţii lui Bill Murrow" la CBS, a fost mai târziu unul dintre creatorii CNN-ului şi şi-a încheiat viaţa la postul public de radio NPR, devenind celebru nu prin articole scrise, ci prin corespondenţele şi comentariile vorbite la radio şi televiziune. A primit toate distincţiile şi premiile posibile, pe unele dintre ele de mai multe ori, culminând cu cel mai prestigios dintre ele, Premiul Peabody „pentru o viaţă întreagă de prestaţie reportericească fără compromisuri, de cea mai înaltă integritate".

Obişnuia să spună despre sine că este „o carte de istorie vie". Cine-şi mai aduce aminte de Olanda dinainte de construirea enormului dig care a legat între ele două mări pentru a feri pe veci de inundaţii ţara construită pe trei sferturi sub nivelul mării? Daniel Schorr se afla acolo în timpul catastrofei din 1953, când apele oceanului au făcut 1800 de victime şi au lăsat fără locuinţă sute de mii de oameni, şi a transmis informaţii de la faţa locului, dar practica gazetăria mai demult, de pe vremea studenţiei, când colaborase la diverse publicaţii. în 1941, anul intrării Americii în război, avea şapte ani de „vechime în presă".

După eliberarea din armată (în timpul războiului lucrase în cadrul Serviciului de Informaţii), a devenit corespondent în străinătate al ziarelor The Christian Science Monitor şi The New York Times, având ocazia să informeze America despre reconstrucţia postbelică a Europei occidentale, Planul Marshall, crearea NATO. A fost de faţă şi la ridicarea zidului Berlinului, şi la dărâmarea lui. Ambitusul prezenţei lui la masa presei poate fi măsurat după preşedinţii americani pe care i-a cunoscut personal - de la Eisenhower la Obama. Ultimul nu avea cum să fie menţionat în cartea scrisă cu atâta vreme în urmă, dar la moartea lui Schorr a fost citată aprecierea făcută de el după ultima întâlnire dintre Obama şi primul-ministru israelian Netanyahu: „Sunt condamnaţi să fie prieteni", din cauza intereselor strategice ale ţărilor lor.

A avut relaţii personale cu şi păreri personale despre toţi aceşti preşedinţi, adesea i-a înfuriat determinându-i să-l includă pe lista inamicilor lor (Nixon) sau s-a pus singur în afara legii sfidând autoritatea lor şi a guvernului, aşa cum s-a întâmplat în 1975, când a publicat un raport secret despre planurile de asasinare a unor lideri străini elaborate de CIA. Experienţa lui de corespondent la Bonn, la Moscova şi pe alte meridiane în ani de transformări radicale, implicarea lui în bătăliile pentru drepturile civile şi pentru alte drepturi ale omului, întâmplările de culise la care a fost singurul martor dispus să povestească ce-a văzut sunt surse de informaţie istorică pe care ar fi păcat - este opinia mea, fără îndoială subiectivă - să le trecem integral cu vederea. îmi iau deci libertatea de a reveni şi săptămâna viitoare la această sursă de istorioare cu tâlc şi cu savoare - deja! - de epocă.

Iată, deocamdată, una cu trimitere directă la noi şi ai noştri: în 1965 a fost şi în România, unde a reuşit să-i ia un interviu lui Gh. Gheorghiu-Dej (desigur, la începutul anului, dat fiind că acesta a murit în martie). Reportajul din România urma să fie prezentat de CBS sub titlul Sateliţi ieşiţi de pe orbită, un proiect menit să pună în evidenţă orientările opuse ale Cehoslovaciei, care avea o politică externă obedientă, dar „slăbea controalele interne", şi României, care „rămânea sever represivă în interior, dar făcea mare caz de politica ei externă independentă şi de prietenia cu China."

Ambele guverne păreau reticente să primească o televiziune americană şi în acelaşi timp ţineau grozav ca ţările lor să fie văzute în Statele Unite. Nu li s-a spus că aveau să fie comparate, „ideea ar fi fost anatema pentru ambele părţi". Gazda lui Daniel Schorr în România a fost Silviu Brucan, şeful televiziunii, „al cărui umor sardonic m-a cucerit" - scria ziaristul american, citând replici deloc conformiste ale „profetului" de mai târziu. Se întâmpla ca răspunsurile lui Brucan să nu fie factual exacte, dar să conţină sâmburele unui adevăr pe care ţinea să-l comunice. Schorr i-a spus că ceruse fară succes în mai multe restaurante „adevărata pastramă românească" pe care o găsea în copilăria lui în mici magazine din New York şi că, în loc să-i răspundă, chelnerii l-au privit bănuitori, ca şi cum ar fi fost provocaţi. „în cele din urmă, prietenul meu Brucan mi-a explicat că pastrama era o delicatesă a evreilor români care dispăruse odată cu distrugerea comunităţii evreieşti în timpul războiului. România fusese aliată cu Germania şi avusese propriul ei regim fascist al Gărzii de fier. întrebarea despre pastramă fusese interpretată de chelneri ca un reproş pentru ceea ce se întâmplase cu populaţia evreiască." Explicaţia era în mod evident trasă de păr, nici chelnerii nu avuseseră acest gând ascuns, nici Brucan nu-i suspecta de aşa ceva, dar găsise un pretext pentru a-i transmite confratelui american o informaţie despre o stare de spirit din România a cărei discutare era (şi a cam şi rămas) tabu.

După multe pertractări, Daniel Schorr a obţinut permisiunea de a lua interviul. A început prin a-i spune lui Gheorghiu-Dej că este al patrulea lider comunist cu care stă de vorbă, după Hruşciov, Gomulka şi Ulbricht. „Indispus, a observat că Hruşciov se prezintă bine la televiziune. Interviul s-a dovedit a fi un şir de clişee. Când s-a terminat, temutul lider mi-a pus prieteneşte mâna pe umăr şi mi-a spus «Sper că nu vei stârni cine ştie ce vâlvă ca urmare a convorbirii noastre.» I-am răspuns că nu are de ce să se teamă."

Atât în România, cât şi în Cehoslovacia era aproape imposibil să se ia interviuri unor persoane neoficiale. Marele lui succes de la Bucureşti a fost întâlnirea cu „un grup de tineri dizidenţi, între care un artist plastic care picta într-un stil abstract interzis. Tablourile lui aveau un luciu de email, pentru că avea doar vopsele Duco, furate de la uzina de asamblare la care lucra" Cine vor fi fost aceşti „dizidenţi", cine era pictorul care picta cu Duco, a ajuns oare la ei cu ajutorul lui Brucan sau (improbabil) ascunzându-se de el? Dacă ştie cineva răspunsurile.

După cum se aştepta, difuzarea reportajului Sateliţi ieşiţi de pe orbită l-a făcut pe Daniel Schorr persona non grata atât în Cehoslovacia, cât şi în România. în România, interdicţia a durat patru ani, până la vizita lui Nixon la Bucureşti.