Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Oraşe şi ani de Ştefan Cazimir


1. Piramida leilor



Ştefan Cazimir nu şi-a depănat niciodată amintirile din Iaşul natal, pe care l-a părăsit la patru ani şi jumătate. Erau, probabil, prea sărace sau prea şterse: imagini ale unor biserici mohorîte şi vechi, zvonul de fiare ruginite al tramvaielor, forfota străzii Lăpuşneanu... Dacă totuşi ar fi evocat unele lucruri memorabile, acestea ar fi fost, cu siguranţă, statuile. Se născuse, s-ar putea spune, cu o statuie sub ochi. Locuinţa de pe Săulescu 2 (un vechi imobil adăpostind numeroase apartamente, magazine, ateliere etc. şi care, la origine, fusese hotel – celebrul Hotel Petersburg, intrat în istorie prin adunarea de la 27 martie 1848 a revoluţionarilor moldoveni) avea o latură spre Piaţa Unirii, iar din balconul unor vecini vedeai monumentul lui Alexandru Ioan Cuza. În zilele de sărbătoare, chipul domnitorului plutea pe o mare de capete. În faţa Universităţii străjuiau Kogălniceanu şi Eminescu. În faţa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“. Lîngă Biblioteca Fundaţiei adăstau într-o curte, ciopliţi din piatră gălbuie, cîţiva voievozi ai Moldovei, cărora încă nu li se găsise un loc în peisajul vechii capitale. În preajma Bisericii Trei Ierarhi şedea într-un jilţ Gheorghe Asachi. În piaţa Palatului Administrativ, Ştefan cel Mare îşi strunea energic armăsarul de bronz. Dar nici una din aceste statui nu egala monumentul aflat pe aleea centrală a Copoului, unde copilul se plimba de mînă cu mama: Piramida leilor. Despre ea nu trebuia să întrebi nimic, pentru că vorbea singură cu o limpezime extraordinară.



“În mijlocul aleii de intrare,

C-o eleganţă simplă modelată,

Se-nalţă piramida-n sus, purtată

De patru lei de piatră în spinare.



Nenvinşii regi ai limpedei

Sahare,

Domesticiţi de-o mînă inspirată,

Păstrează-n ochi mîndria

de-altădată

Şi-şi poartă sarcina cu

nepăsare.”

(M. Codreanu, Piramida leilor)



„Primul cuvînt pe care l-am rostit – îşi aminteşte Ştefan Cazimir – a fost, n-o să credeţi, «cal»! Aşa mi-a spus mai tîrziu mama şi, de bună seamă, acesta-i adevărul. Cum s-a întîmplat este greu să-mi explic. De ce n-am început, ca toţi ceilalţi, cu «ma-ma», preferîndu-l pe «cal», va rămîne de-a pururi o taină. Tot ce pot bănui este că, printre jucăriile vîrstei dintîi, se găsea şi un cal, care îmi cucerise prioritar afecţiunea şi al cărui nume, spus de cei mari, am izbutit să-l pronunţ şi eu.

S-ar fi cuvenit deci, cînd am fost chemat sub drapel, să fac armata la cavalerie. Din păcate, în anii ^50, nobila armă aparţinea deja trecutului.

Dacă despre «cal» ştiu că stă scris pe prima filă a vocabularului meu, despre multe alte cuvinte pot spune, cu suficientă precizie, cînd şi unde le-am întîlnit prima oară, ce şi cît am înţeles din ele. Iată-l, de pildă, pe «domnitor». Într-o fază iniţială, în dicţiunea aproximativă a primilor ani, îl foloseam cu sensul de... «dormitor». Situaţia s-a prelungit multă vreme, cu concursul binevoitor al părinţilor, care îl adoptaseră şi ei de hatîrul meu. Azi aşa, mîine aşa, cred că trecusem de patru ani şi spuneam în continuare «dormitor» în loc de «domnitor». Pînă într-o zi, cînd am mers, împreună cu mama, în vizită la familia N. Mezinul, Iosif, era elev de liceu. Totdeauna gentil cu mine, mi-a arătat nişte ilustraţii din cartea de istorie. O mică gravură, în mijlocul unei pagini, înfăţişa un personaj călărind vijelios. «Cine-i ăsta?» «Un domnitor», mi-a răspuns Iosif. Vă închipuiţi ce surpare în capul meu, încredinţat cum fusesem pînă atunci că «domnitor» e odaia în care dorm!” (Cum am învăţat româneşte)1).

În oraşul cu atîţia mari domnitori, turnaţi în bronz sau dăltuiţi în piatră, singurii scutiţi de confuzii umilitoare rămîneau, cum se vede, leii.



“Ei îşi păzesc comoara cu tărie,

Visînd să şi-o păstreze-n

veşnicie –

Dar timpul de-orice visuri joc

îşi bate,



Căci netezind buclatele lor

coame,

Mănîncă piramida lor cu foame,

Furîndu-le-o cu-ncetul de pe

spate...”



2. Oraşul cu castani



Copilăria şi adolescenţa mi le-am petrecut la Piatra Neamţ. În oraş existau pe atunci două licee teoretice, unul de băieţi, altul de fete, şi două fabrici de mezeluri: una a neamţului Rudolf Schlick, cealaltă a italianului Carlo Marigheto. Prăvălia lui Schlick era instalată într-unul din spaţiile comerciale ale pieţei «Tăchel Corbu». (Gustaţi savoarea caragialiană a prenumelui? Ne aflăm pe locul de obîrşie al lui Costăchel, Iordăchel etc.) A lui Marigheto - în spatele scuarului cu statuia lui Kogălniceanu. Confruntaţi zilnic cu asemenea tentaţii, locuitorii urbei dispuneau însă şi de un binevenit îndemn la cumpătare, aflat în holul central al gării: un frumos cîntar de persoane, pe a cărui suprafaţă nichelată se putea citi următorul catren:

«A te cîntări adesea

Şi trăind mereu aşa

Este-un mare avantagiu

Pentru sănătatea ta.»

Descifrasem textul încă de la vîrsta primelor lecturi (Cîntarul se învecina îndeaproape cu automatul ce distribuia caramele «Stollwerk») şi-l reciteam cu aceeaşi indiferenţă ca şi inscripţia de sub medalioanele de bronz ale lui Hogaş, Negre şi Stamatin din faţa Liceului «Petru Rareş»: «Recunoştinţă şi pioasă amintire». În vacanţa de vară a anului ^52, Lucian Raicu, colegul meu de facultate, mi-a făcut o vizită de cîteva zile. El mi-a deschis ochii asupra valorii estetice a catrenului din gară, pe care altminteri n-aş fi surprins-o niciodată. Ceea ce nu ştiam însă nici eu, nici Lucian Raicu, era că respectivele versuri deşteptaseră, cu 21 de ani mai devreme, entuziasmul lui Geo Bogza, care le comunicase lui Saşa Pană. Şi ceea ce nimeni nu putea pe atunci să prevadă era faptul că, peste alţi 21 de ani, Saşa Pană avea să le transcrie, cu explicaţiile de rigoare, în cartea lui de amintiri (Născut în ’02, Bucureşti, Minerva, 1973, p. 318).”2)

Despre anii petrecuţi în oraşul cu castani autorul a mai vorbit în cîteva rînduri, cu o căldură lipsită de obişnuitul scut ironic: “Paradisul copilăriei se identifică mai ales cu şederea acolo, într-o casă cu livadă adîncă, cu iarbă deasă şi cu numeroşi pomi. Fundul livezii era tangent la curtea liceului de fete. Elevele care chiuleau de la ore conversau uneori cu mine prin gard. Ele aveau, să zicem, 15-16 ani, eu cu vreo zece mai puţin. Cred că le amuza naivitatea răspunsurilor mele, altfel ce le-ar fi putut atrage? Copiii spun lucruri trăsnite.”3) Şi încă: “Ecou neşters al copilăriei, vacanţa ideală are, pentru mine, chipul unei livezi cu iarbă înaltă, la care se adaugă o pătură şi o carte. Cea din urmă e destinată nu lecturii, ci atmosferei, ca într-o strofă a uitatului Păun-Pincio:



«Ceaslov, eşti bun de căpătîi,

Să stau un ceas pe gînduri dus,

Un vis de dragoste citind

Pe-albastra pagină de sus»”.4)



“Oraşul P., capitala judeţului Neamţ – citim în Enciclopedia României –, e situat în valea Bistriţei, în dreptul trecătorilor dinspre Ardeal (Bicaz şi Tulgheş) şi la răspîntia drumurilor care vin prin aceste trecători, adunîndu-se într-unul singur pe valea Bistriţei, cu vechiul drum care ducea către Tîrgul-Neamţului (cu cetatea lui) şi către Suceava.

Vatra oraşului, în suprafaţă de peste 452 ha, se întinde pe stînga văii Bistriţa şi ocupă o parte din lunca şi terasa inferioară a acestuia (oraşul principal, cu o altitudine de 324 m), ramificîndu-se şi pe cele două văi care mărginesc spre est (Cuejdul) şi spre vest (Borzogheanul) muntele Cozla (peste 650 m altitudine), pe care se găseşte frumosul parc al oraşului.

Cadrul e format din valea Bistriţei, care, începînd de la Piatra, se lărgeşte considerabil pentru că pătrunde în depresiunea subcarpatică a Cracăului, mărginită de dealurile subcarpatice în Răsărit şi de munţii înalţi împăduriţi către Apus. Oraş de contact, Piatra e un important centru de schimb între produsele acestei regiuni deosebite şi un însemnat centru pentru industria lemnului.”5)

Potrivit aceleiaşi enciclopedii, în oraş existau nu două, ci trei fabrici de mezeluri, aşadar îndemnul de a te cîntări adesea era cu atît mai întemeiat. Într-un caiet de geografie al lui Cazimir, datînd din clasa a II-a primară, găsim planul oraşului Piatra Neamţ, cu principalele străzi, întreprinderi, instituţii şi cu formele de relief înconjurătoare: dealul Cozla, dealul Petricica, muntele Cernegura. Familia a locuit succesiv pe strada Alexandru cel Bun, pe Colonel Roznovanu şi pe bulevardul Emil Costinescu (din 1948 – bulevardul Republicii). Pe Alexandru cel Bun şedeau o seamă de notabili ai tîrgului: avocatul Ioaniu, avocatul Anton, medicul veterinar Palade. Bătrînul Constantin Calmuschi, purtînd ghetre şi baston, ieşea zilnic la cinci după amiază. În urmă cu aproape cincizeci de ani, la 17 iunie 1889, vorbise din partea studenţilor la înmormîntarea lui Eminescu. Copilul de peste drum, care îl privea prin ostreţele gardului, avea s-o afle mult mai tîrziu.6) Nimeni din oraş n-a pomenit vreodată despre asta.


________
1) Ştefan Cazimir, Potcoave de purici, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 122.
2) Ştefan Cazimir, Honeste scribere, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 287-288.
3) Geo Călugăru, Întîlnire în spirit, în Pentru patrie, nr. 10 (654), octombrie 2002, p. 32.
4) Ştefan Cazimir, Vacanţă, în Adevărul literar şi artistic, nr. 630, 20 august 2002.
5) Enciclopedia României. volumul II, Ţara românească, Bucureşti, 1938, p. 650.
6) I. Creţu, Mihail Eminescu. Biografie documentară. Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 434-436.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara