Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Diagonale:
Orfanii lui Sartre de Monica Lovinescu


De mai bine de o lună Parisul intelectual de stânga (dar mai există altul?) pare a respira din nou având impresia că şi-a recucerit dreptul la dezbaterea ideologică. "Dezbatere" nu este de altminteri termenul cel mai just: în această reabilitare a lui Jean-Paul Sartre, la 20 de ani de la moartea sa, sunt mai ales mediatizate vocile conforme - se veghează ca primejdia dubiului, a controversei, a discuţiei propriu-zise, să pătrundă cât mai puţin pe platourile televiziunii sau în redacţiile revistelor.
Cei rămaşi după '89 fără ideologie salvatoare, înfricoşaţi de probabilitatea (destul de improbabilă în fond) să li se ceară într-o bună zi socoteală pentru lunga lor colaborare cu totalitarismul comunist, nemaiavând la orizont nici un mit salvator, sunt, natural, nostalgicii confortului moral din trecut când îţi puteai executa adversarii cu simpla formulă magică de desfiinţare: "anticomunism primar". Formula binecunoscută a lui Sartre "un anticomunist este un câine" le trezeşte amintiri plăcute, era - nu-i aşa? - suficientă spre a spulbera toate argumentele despre existenţa Gulagului, mai ales că sistemul concentraţionar comunist fiind situat la extrema stângă a eşichierului politic, negaţionismul şi toate revizionismele sunt îngăduite. Nu şochează pe nimeni. Înşelaţi de Istoria pe care o îndumnezeiseră, aceşti văduviţi de slogane tânjeau după o prezenţă tutelară care să-i reinstaleze în buna conştiinţă de sine. Ceea ce s-a numit "purgatoriul" lui Sartre, era departe de a atinge cotele de alarmă (din lungul său pasaj în tunelul posterităţii, Gide n-a ieşit nici azi, Breton a rămas fără descendenţă, iar Malraux riscă să fie redus la o figură pitorească a riscului). Nu Sartre, cu reputaţia intelectuală intactă - chiar dacă cea ideologică lăsa de dorit -, avea de suferit de propria lui absenţă, ci "orfanii" lui, cei care sub scutul său se dedaseră la toate compromisurile cu dictatura de extremă-stângă. Un purtător de cuvânt li se părea că au aflat în acest filozof care-şi ceda propriul sistem marxismului, vizita pe terorişti de extremă-stânga, culegea de pe buzele lui Castro, în Cuba, mierea adevărului, iar, după ce jurase din pricina zdrobirii revoluţiei maghiare că nu va mai întinde niciodată mâna unui conducător sovietic, cum a ajuns la Moscova le-a strâns-o pe a tuturor. Tot el a făcut din refugiatul politic în piesa "Nekrassof" un personaj abject ("le salaud" - prin excelenţă). În acelaşi timp, Sartre dispunea de o atare celebritate încât de Gaulle replicase unui funcţionar de poliţie care îi cerea încuviinţarea să-l aresteze la o manifestaţie maoistă "Monsieur, on n'arrête pas Voltaire". Deci pe de o parte, străduinţa de terorizare semantică - nu se mai spune în stânga conformistă: comunism ci stalinism, acest termen din urmă tinzând să-l despartă pe înfierbântatul după libertate Lenin de odiosul Stalin şi să desvinovăţească doctrina, idealistă şi universalistă, de punerea sa în aplicare criminală. Pe de altă parte, readucerea lui Sartre în prim-plan al unei actualităţi unde nu-şi mai găsise seamăn. Toate încercările lui Bourdieu de a-i lua locul şi asuma rolul au eşuat.
Mirarea nu stă în acest proiect, ci în personalitatea principalului său actor, Bernard-Henri Lévy, desemnat doar cu iniţiale B.H.L, cel mai mediatizat şi invidiat dintre eseiştii francezi de primă mână. Faima lui B.H.L. s-a întemeiat pe anticonformismul său radical. Cu "noii filosofi" (el, Glugksmann, Benoist etc.) în anii '70 Parisul şi-a rectificat fulgerător viziunea istorică a întregului secol, termenul "stalinist" a dispărut din panoplia scuzelor, Lenin s-a văzut implicat în operele şi faptele lui complete, Marx a fost responsabilizat. Nimic nu i se va ierta lui B.H.L. Se va profita de un film al său prost şi pretenţios pentru o campanie distrugătoare. B.H.L. se va retrage romantic, spre a scrie o carte de explicaţii, Comédie, ce nu va fi luată în seamă. Acum, cu "Secolul lui Sartre" i se întâmplă pentru prima oară în cariera lui să fie primit cu lauri, pâine, sare şi tot ritualul pentru fiul rătăcitor reîntors printre ai săi. Unii socotesc chiar că a fost din partea lui un calcul; mi s-ar părea greu de închipuit deoarece acest avantaj este însoţit de un sacrificiu, B.H.L. ştergând astfel cu buretele unica lui originalitate: de a fi creatorul singurului curent anticonformist câştigător în acest creuzet parizian unde dospesc ideile la modă. Fireşte, B.H.L. este prea avizat pentru a ascunde erorile lui Sartre (care s-a înşelat metodic în aprecierile istorice şi teoretician al libertăţii, s-a instalat de-a stânga tiranilor). Aceleaşi păcate înfierate la Heidegger sunt sistematic scuzate la Sartre. Intenţiile nu pot fi josnice decât la extrema-dreaptă, cum o rotim spre stânga, se modifică şi aparatul de măsură, scuza devenind principala figură de stil. Fost elev al lui Althusser care lansase la Ecole Normale Supérieure formula "tăieturii epistemologice" ce desparte pe primul Marx al scrierilor de tinereţe, de al doilea al maturităţii, B.H.L. aplică aceeaşi formulă lui Sartre. Nu e unul, sunt doi Sartre: primul având cultul anarhic al libertăţii, al doilea al angajamentelor chiar greşite etc. E totuşi improbabil ca B.H.L. să devină şi el un obiect de nostalgii şi de studii: dar într-o astfel de eventualitate s-ar cuveni să i se aplice acelaşi sistem al dedublării: primul B.H.L. care lichidase dogma marxistă, al doilea care restabileşte climatul în care ea a înflorit, anulând astfel lucrarea primului.
Un detaliu - dar e unul?: la o dezbatere recent televizată, B.H.L., cel care şi-a petrecut 10-20 de ani din viaţă dezvăluind caracterul totalitar al comunismului, a rostit şi el cuminţit (din oboseală, comoditate sau lehamite?) termenul atât de răsfăţat azi de Paris: "stalinism".
Cartea se intitulează Le siècle de Sartre. E inteligentă, strălucitor scrisă, cu bună şi rea credinţă amestecate şi evident interesantă pe măsura subiectului cu toate că nu mai era de demonstrat că Sartre a fost o personalitate formatoare a acestui secol. Îi lipseşte doar un motto. Această apologie merita să fie pusă sub formula sifdătoare a tinerilor de prin anii '60 "Je préfère avoir tort avec Sartre que raison avec Aron" (Prefer să greşesc cu Sartre decât să am dreptate cu Aron). Parisul intelectual e mulţumit: are din nou libertatea de a greşi, Sartre s-a întors şi-l va absolvi.
Îmi rămâne să sper că nu va fi atât de simplu.