Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Orologiul care arată ora exactă de Gabriel Chifu

Literar m-am ivit pe lume din pântecul mare al acestei mame textuale numită România literară. În această revistă m-a debutat Geo Dumitrescu, la Poşta redacţiei, cu o poezie intitulată „Strigăt”.

Aveam 18 ani, eram elev de liceu la Craiova. În dimineaţa aceea, când am cumpărat revista şi mi-am văzut versurile în pagină, am crezut că zbor. Mi se părea că am aripi, la propriu, şi eram mirat cum de nu mi le observă cei din jur şi cum de nu se minunează. A fost, probabil, una din primele uriaşe iluzii/ false reprezentări, de care viaţa mea, mai apoi, nu a dus lipsă: eu eram convins în momentele acelea că tocmai păşisem în paradis, când, în realitate, fusesem confiscat de un drum anevoios care îi consumă pe cei care înaintează pe el, tocindu-le nu doar tălpile încălţărilor, ci şi trupul însuşi, cu inimă cu tot, fără ca aceştia să poată număra, la sfârşit, alte izbânzi afară de unele himerice.
Mai târziu, revista România literară a fost pentru mine orologiul din turn care arată ora exactă în literatura română. Vrând-nevrând, mai toată lumea era obligată să-şi potrivească limbile ceasului privind spre cadranul său.
Misiune grea, pe care România literară şi-a îndeplinit-o cu strălucire, în timpuri deloc prietenoase. Recunoştinţa noastră, sinceră, de autori şi de cititori, se îndreaptă spre cei care au făcut atunci revista, ţinând-o la înălţime.
Sper ca România literară să fi rămas şi astăzi acelaşi ceasornic după care poţi să te iei fără să greşeşti. Oricum, noi, cei care ne îngrijim acum de bunul mers al mecanismelor sale inefabile, ne dăm toată silinţa. Să spun că nu e simplu ar fi un truism. Sunt binecunoscute dificultăţile, numeroase, de care ne izbim, dificultăţi nu doar de natură financiară, ci şi de natură umană (potriviri-despotriviri-nepotriviri…), ori altele ţinând de epocă, de locul marginal în care e împinsă literatura, de înmulţirea „vocilor” până la pierderea mesajului, într-un amestec indistinct.

La sfârşitul anului, când toţi sperăm să găsim răgazul pentru exerciţii de relaxare şi de înseninare, redacţia noastră a adresat mai multor colaboratori o întrebare pusă şi altă dată: ce înseamnă revista România literară pentru dumneavoastră? M-am supus şi eu la micul ritual, răspunzând în rândurile dinainte, disciplinat.
Dar întrebarea, suntem conştienţi, are doza ei de narcisism şi conduce la un previzibil şi monoton răspuns binevoitor: e de presupus că, din politeţe, mai ales în clipe de sărbătoare, oricine găseşte un cuvânt bun. De aceea, am încercat să echilibrăm „dulceaţa” din această întrebare incluzând în ancheta noastră şi o a doua întrebare care să ne aducă un pic cu picioarele pe pământ: cum ar arăta spaţiul cultural fără reviste literare? Şi aceasta este o întrebare cu un singur răspuns, dinainte ştiut, care sună cam aşa: fără reviste, spaţiul literar ar fi de neimaginat, ar fi totuna cu o instalare a deşertului, literatura s-ar exila, probabil, în universul democratic, prea democratic, al internetului, în universul virtual, unde nu există spirit critic, unde nu există ierarhizări pe criterii de valoare, unde totul este îngăduit şi totul se amestecă haotic.
Desigur, am adăugat această întrebare pentru a atrage atenţia, încă o dată, asupra faptului că aceste reviste literare sunt importante şi au nevoie de sprijin, dacă vrem să rămână în viaţă.
Nimic nu este mai enervant decât să fii silit, iarăşi şi iarăşi, să demonstrezi evidenţa. Ca în cazul acesta, al revistelor literare: ele sunt instituţii de cultură de care nu ne putem lipsi, ele au nevoie de finanţare ca să existe, fiindcă nu le putem pretinde să funcţioneze după principiul perpetuum mobile.

La mulţi ani!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara