Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Orori între copertele Bibliotecii Iad de Marius Chivu


Era întuneric, dar simţeam că uşa e mai aproape decât apreciam în acel moment. Am întins braţul şi am pipăit-o. S-a deschis de la sine cu scârţăitul metalic binecunoscut. În bibliotecă, lumina roşiatică difuză amesteca fumul într-o inefabilă perdea. Un patefon îndepărtat răspândea întrerupt şi cam hârâit ceva din Wagner, bineînţeles.

- Pesemne e adevărat! exclamă dracul bibliotecar apărut instantaneu din perdeaua de fum, arătându-se preocupat să-şi şteargă lentilele ochelarilor cu pămătuful de fire din capătul cozii.

- Ce anume? am întrebat mascându-mi tresărirea.

- Se spune că hoţul se întoarce mereu la locul cu pricina.

- A, asta! V-am avertizat că întâlnirea noastră nu va fi confidenţială. Şi apoi, prevenirea unei nelegiuiri e acelaşi lucru cu recunoaşterea unei vine. Dacă nu chiar mai mult. Pot fi iertat măcar pe jumătate? am plusat eu recăpătându-mi stăpânirea de sine după sperietura de mai devreme.

- Aici nu avem căderea să iertăm, dar situaţia e clasică. Aţi furat câteva idei şi sunteţi pasibil cu Cercul plagiatorilor. Nimic neobişnuit: unii văd Idei, alţii le "întrebuinţează". Chipurile!

Ah, intelectualii! Aici nu ne-au plăcut niciodată. Sunt complicaţi şi veşnic nehotărâţi, oftă dracul în timp ce se plimba afectat printre rafturile bibliotecii al cărui curent împrăştiase fumul.

- Credeam că aveţi o idee mai înaltă despre literatură, dle Diavol cu ochelari! Aţi auzit de "anxietatea influenţelor"? Spuneaţi că l-aţi citit pe Borges. Poate că e nevoie să vă reamintesc: "Deşi există sute, ba chiar mii de metafore disponibile, toate pornesc de la câteva modele simple, aşadar ori de câte ori recurgem la un model, altele sunt variaţiunile." Altfel spus şi mergând mai departe, nu sentimentele, emoţiile sau ideile constituie obiectul unui plagiat, ci întrebuinţarea lor cu exact aceleaşi cuvinte cu care au mai fost folosite. De pildă, Pierre Menard...

- Da ştiu, scrieţi despre el ori de câte ori aveţi ocazia. Să ştiţi că citim şi noi aici presa literară! se oţărî creatura.

- Atunci, să fi fost, oare, ochii minţii lui Borges mai ageri decât privirea dvs. drăcească? am exclamat eu cu impertinenţă oarecum jucată.

- Sunteţi ironic? mă întrebă dracul ridicând din sprânceana lui incredibil de stufoasă.

- Data trecută am vorbit şi despre ironie. Mă gândeam că am putea înnoda discuţia noastră de aici. Unde vă e umorul?

- Mă scuzaţi, se întâmplă. Astăzi nu prea sunt în cazanele mele. Aş prefera un umor ceva mai negru, or hazul dvs. livresc e în afara oricăror... orori, spuse pocitania şi coada lui căzută se unduia umil pe podeaua întunecată.

- Am exact poveştile care vă trebuie. Prima se cheamă Fetiţa care iubea prea mult chibriturile, scrisă de un discret filozof canadian, pe numele său Gaétan Soucy.

- E contemporană? Cataloagele noastre nu au înregistrat-o încă, deşi îmi pare familiară, m-a întrerupt dracul neascunzându-şi curiozitatea şi interesul.

- O să vedeţi de ce. Acum, ascultaţi numai!

Un anume domn Soissons, rămas văduv îşi creşte singur cei doi copii pe un domeniu de la marginea unei păduri, departe de lume. Acest domn Soissons, care nu e tocmai întreg la minte, este, de fapt, un sado-masochist nenorocit care-i pune pe copii să-l lege şi să-l biciuiască cu cârpe umede. Îşi creşte copiii ca aici, într-o tortură fizică şi psihică permanentă. Soţia lui, despre care se ştia că murise, trăieşte, de fapt, ca o leproasă descărnată şi înfăşată în cârpe într-un hambar transformat în cavou, o mumie vie legată cu lanţuri de pereţi şi hrănită cu fiertură de arpacaş. Însă, după cum ştiţi, Dumnezeu există, şi acest Soissons - dar să nu-i mai zicem domn - se spânzură lăsându-i pe copii să se descurce singuri într-o lume pe care ei nu o cunosc. O lume pe care, mai exact, nu au văzut-o niciodată cu adevărat pentru că Soissons le-a ascuns-o cu obstinaţie crescându-i ca pe nişte sălbatici. Am uitat să vă spun că unul dintre copii e o fetiţă, deşi ea n-o ştie. Tot ce ştie ea despre lume a citit în Memoriile lui Saint-Simon şi în Predicile lui Bossuet...

- O, ce imaginaţie diavolescă la acel vajnic bărbat! exclamă extaziat dracul. Încep să-mi recapăt tonusul.

- Sunteţi inuman! |... previzibil, o mai dresei eu şi continuai fără să mai stăruiesc.

Aşadar, tot ce Alice ştie despre lume a fost mediat de cărţile unui secol revolut: oamenii nu se află pe pământ pentru a afla răspunsuri, viaţa e o iluzie, un fel de sejur terestru, moartea e supremă şi destinul implacabil, infernul există - vă rog să nu mă mai întrerupeţi cu ovaţii puerile! -, bibliotecile sunt otrăvitoare, mama-mumie este Pedeapsa Divină şi ea e un băiat cu nişte umflături neobişnuite în faţă (adică sâni) şi care sângera periodic înainte ca burta să-i crească după ce a "îndesat-o" fratele ei. Lumea e atât cât îi permite limbajul şi restul nu contează decât ca bizarerie inutilă. Parcă mi-e poftă de Wittgenstein! în fine, cu aceste cunoştinţe, Alice pleacă în satul de dincolo de pădure pentru a cumpăra un sicriu pentru tatăl lor. Confruntarea cu lumea nici măcar nu e prilej de uimire prea mare...

- Vai, dar oamenii trebuie să fi fost însă scandalizaţi!? se prefăcu îngrijorat bibliotecarul cu coarne şi coadă.

- E-adevărat, numai că, vorba lui Voltaire, există poveşti care privesc morala, există şi unele insipide. În mare, aceasta e povestea. Şi apoi, critic fiind, nu pot lăsa lucrurile chiar aşa. De pildă, Lacan crede că faza imaginară precede limbajul şi că sentimentul sinelui provine din imaginar. Astfel, identitatea apare dintr-o recunoaştere greşită, sinele însoţindu-ne sub forma unui eu ideal, şi e construită cu ajutorul unei ordini simbolice dominate de figura tatălui, ordine care va interzice relaţiile incestuoase. Ascunzându-i-se faptul că e fată şi că a avut o mamă, ordinea simbolică defectuoasă în care creşte Alice anulează structurile sociale preexistente. Nu doar că nu şi-a conştientizat genul, dar acceptă relaţia incestuoasă cu fratele ei şi practicile masochiste ale tatălui ca pe nişte jocuri gratuite. Lacan ar vedea aici un anume avantaj: Alice preia limbajul tatălui făcând trecerea din imaginar în ordinea simbolică. Sinele ei rămâne o ficţiune, dar limbajul dobândit direct de la tată, fără distincţia genului, va contribui la apariţia unui inconştient dominator. Alice îşi domină fratele într-o ordine simbolică patriarhală, chiar dacă îi poartă în pântece copilul. Propriul frate, cum ar veni, nu!?

- Nu credeam că o să ajung vreodată să vă spun asta, dar interpretarea dvs. e monstruoasă! Şi mai spunea Borges al tău că fiecare carte e un prilej pentru poezie! conchise dracul mimând dezamăgirea.

- V-am contrariat? l-am întrebat aproape triumfător.

- Nu e deloc greu să contrariezi, mai dificil însă e să şi convingi, dle Chivu.

- Văd că l-aţi citit pe Camus.

- Ideea plutea în aer, se fâstâci dracul.

- Oricum, nu e interpretarea mea, ci o posibilă interpretare a lacanienilor. Ei cred că funcţia limbajului nu este de a informa, ci de a evoca. Deşi la Alice luarea în posesie a limbajului are, simultan şi complementar, ambele funcţii. Pentru ea, limbajul e destul de fragil şi de inocent pentru a fi deopotrivă insuficient de formator şi de evocator.

Lucrurile încep să se limpezească din momentul în care Alice conştientizează starea de maternitate şi îşi dă seama, în felul ei naiv, că nu mai e singură înăuntrul ei. Pe măsură ce se apropie momentul naşterii, instinctele o îndepărtează de imaginea paternalistă şi apare conflictul de gen. Mi-am notat vorbele ei pe un petic de hârtie. Am să vi le citesc: "Se întâmplase ca tata să mă trateze ca fiu şi asta îmi punea o bară între picioare, la figurat. Vreau să spun că-mi era interzis să mă deplasez liber în mine însămi, unde eram toată captivă, sufocată, incapabilă să mă aştern la drum liniştită spre tot adevărul meu simplu, interzis să ştiu că puteam foarte bine să nu fiu o coioasă, fără ca pentru asta să fiu anormală în viitoarele mele rămăşiţe pământeşti sau la tărtăcuţă."

Figura mamei pierdute, reconstituite dintr-o fotografie veche, pe spatele căreia se afla scris şi numele, îi umple subconştientul şi visează să-şi crească fetiţa - crede că va avea o fetiţă - în siguranţă, undeva departe unde "nimeni n-ar veni să-şi bage încălţările lui murdare în existenţa noastră cu coaiele lui".

Sincer să fiu, pe mine povestea m-a emoţionat profund şi nu caut neapărat să o escortez cu o interpretare psihanalitică, am adăugat cu indiferenţă jucată. Că tot l-am citat pe Borges, nu spunea el că poveştile au ceva ce va supravieţui întotdeauna!?

(va urma)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara