Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Ortoepie culpabilizantă de Rodica Zafiu

DicŢionarele şi scrierile normative româneşti actuale impun în multe cazuri un ideal de pronunţie care mi se pare, în mare măsură, o ficţiune culturală. La serii întregi de cuvinte - derivate sau împrumuturi în -iune, -ţie, -orie, -ier, -ian (versiune, variaţie, meritorie, mineralier, italian etc.) este indicată o singură variantă corectă de pronunţare: cea în hiat (i-u, i-e, i-a...). De multe ori se afirmă clar că rostirea în diftong a respectivelor secvenţe (iu, ie, ia...) este greşită. Cred că ar trebui organizate cercetări fonetice riguroase şi aprofundate, în urma cărora să dispunem de o "hartă" obiectivă şi cît mai detaliată a pronunţării reale a limbii române actuale, în diferitele sale contexte şi registre de uz; ţinîndu-se cont de diferiţi parametri sociolingvistici şi de variaţiile de tempo ale vorbirii. Asemenea cercetări ne-ar permite să stabilim în ce măsură pronunţarea recomandată ca singura corectă se foloseşte cu adevărat: unde, cînd, de către cine. Şi totuşi, chiar pînă la realizarea unui mare proiect, cred că putem aminti sau presupune cîteva lucruri simple. În primul rînd, că diferenţa dintre hiat şi diftong nu e chiar atît de clară în înlănţuirea spontană a pronunţării; pe baze acustice, vorbitorii unei limbi vor decide uneori greu, în faţa aceleiaşi secvenţe, pronunţate de altcineva, natura ei silabică. În afara unei situaţii experimentale, substituirea unui hiat (recomandat de norme) cu un diftong trece neobservată. Sentimentul încălcării unei reguli apare doar cînd aspectul fonic al cuvîntului se modifică mai profund (nu în trecerea de la ca-si-e-ri-e, în cinci silabe, la ca-sie-ri-e, în patru, ci la o eventuală transformare în caserie). Apoi, impresia pe care o are vorbitorul despre felul cum el însuşi foloseşte limba este profund influenţată de ceea ce ştie că este corect, recomandat - şi mai ales de forma scrisă a cuvintelor. Cineva poate susţine cu toată convingerea că a pronunţat o anume secvenţă (identificată pe baza scrierii), chiar dacă analiza obiectivă a sunetelor i-ar arăta că se înşeală. De alfel, ne formăm şi ne exersăm destul de rar instrumentele de analiză a exprimării orale - în bună parte din cauza unei tradiţii centrate asupra scrisului, perpetuate prin şcoală (multe persoane care accentuează perfect, în mod spontan, cuvintele limbii materne, nu reuşesc să indice clar vocala accentuată; cu rezultate dezastruoase în perceperea ritmului unei poezii citite fără voce). Aşadar, nu ne-ar fi de mare folos să întrebăm diverse persoane în ce măsură pronunţă hiat ori diftong (sau am obţine doar informaţii despre gradul de cunoaştere teoretică al normei şi despre prestigiul acesteia).
            
Observaţiile de mai sus îşi găsesc un sprijin în volumul lui Sextil Puşcariu, Limba română, II, Rostirea (scris în 1946, apărut în 1959, retipărit în 1994): "Pe lîngă rostirea cu diftongi şi cea cu vocalele în hiat, există, într-un număr mare de cuvinte, o rostire nestabilizată, variind de la individ la individ şi chiar la acelaşi individ, după cum vorbirea e mai îngrijită sau mai neglijată, mai repede sau mai înceată, mai solemnă sau mai familiară. Dacă întrebi pe mai mulţi români culţi dacă pronunţă gre-u-ta-te, de patru silabe, sau greu-ta-te, de trei silabe, răspunsurile vor fi diferite şi chiar acelaşi individ, dacă ţi-a spus că rosteşte pe eu în hiat, răzgîndindu-se va admite că "parcă" îl rosteşte şi cu diftong. Puşcariu furnizează o listă bogată de exemple, asumîndu-şi partea de variaţie în ceea ce descrie ca "asemenea rostiri nestabilizate în graiul meu sau în cel al cunoscuţilor mei": au (pauză), ea (teatru), ia (biliard, meridian), ie (experienţă, mitralieră), iu (domiciliu, staţiune), oa (coafor), oi (doilea) etc. (p. 88-89). Pronunţarea în diftong e descrisă ca un fenomen firesc şi ca o continuare a unei tendinţe mai vechi care a acţionat în evoluţia limbii române.
           
Se ştie de altfel foarte bine că în rostirea românească se tinde spre evitarea hiatului; diferenţele de interpretare apar mai ales în evaluarea soluţiilor recunoscute (diftongarea şver-siu-neţ, epenteza unei semivocale şver-si-iu-neţ, sau monoftongarea, reducerea totală a uneia dintre vocale şalcolţ). După părerea mai mult sau mai puţin explicit exprimată a mai multor lingvişti români, singura onorabilă ar părea să fie epenteza. O spune, în Limba română actuală (1947: 34), Iorgu Iordan, care observă că eliminarea hiatului prin consonantizarea unei vocale (a-vi-a-ţi-e: a-via-ţi-e, zi-ar: ziar) e foarte frecventă ("pronunţarea aviaţie este reală, ba foarte răspîndită"), dar consideră că procedeul "continuă a fi utilizat până astăzi de către românii mai mult sau mai puţin inculţi". Cealaltă soluţie - epenteza unei semivocale (a-vi-ia-ţi-e) - apare însă mai curînd "în gura oamenilor culţi".
           
Evident, o pronunţie stigmatizată ca incultă e greu de acceptat şi de confesat. Chiar dacă, surprinzător, poate fi acuzată şi de păcatul opus - de snobism. După Ion Calotă (Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române, 1986), pronunţările cu diftong "nu corespund spiritului limbii române. Ele sînt rostiri în manieră cultă, mai bine zis străină, ale unor cuvinte din fondul vechi şi nu pot caracteriza decît vorbitori care, sub influenţa pronunţării franţuzeşti, rostesc neologismele de origine franceză cu sinereză: cole-gial, gar-dian, ime-diat, so-cial, spe-cial" (p. 51).
           
Comparaţia cu celelalte limbi romanice e de altfel semnificativă - şi subiectul cred că merită reluat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara