Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Inedit:
Osana! de Ioana Postelnicu


Mereu mirată de cele ce descopăr în fiinţa mea, nici o dată de cele ce ea vede în afara ei şi înăuntrul ei, în clipa acestei zile începute sub boarea unei stări de stranie limpezime şi turburare, a ţîşnit de pe buzele mele un strigăt, rostit cu glas tare: Doamne! Mare eşti! Năvălise din gîndul meu un puhoi de întrebări răspîndite ca spori dintr-o capsulă ce plesneşte sub forţa strînsorii captivităţii ei. Cum a făcut puterea Ta să inventeze calea gîndirii omului, să poţi citi sfînta alcătuire a celor ce sălăşluiesc sub fruntea lui? Să poţi cerceta şi înţelege sinele tău şi pe al celui de lîngă tine, să-l închipuieşti şi să nimereşti în ceea ce este esenţial? Să poţi scrie gîndirea ta sau a altcuiva, mînuind o pană de gîscă, un cui sau o daltă? Să se transforme tainica comoară închisă sub fruntea fiinţei pe care ai creat-o, în glas, în vorbe, în sunet, în forme, în iscodiri de înţelesuri aşternute pe papirus, pe hîrtie, ori în piatră? Sunete să capete glas, înţeles? Să deschidă porţi spre lumi ce nu le cunoşti, umplîndu-ţi fiinţa de mirarea celor ce descoperi. Mare este Domnul!

În această dimineaţă am trăit mai mult decît cîteva clipe de lumină, simţindu-mă deodată îmbogăţită de o înţelegere rămasă ascunsă. Parcă am perceput existenţa unui eveniment cu care de fapt am trăit nemijlocit dar nu l-am conştientizat. Miracolul ! Valoarea celor ce ne înconjoară şi ne ajută să ridicăm ochii spre cer şi să strigăm: Osana!

Am deschis cartea ce se afla lîngă mine şi rîndurile citite au căpătat noi dimensiuni. Erau grele de conţinutul grafic al literelor, de ascunzişul din ele, dar se lăsau dezghiocate de privirile mele, mai mult decît oricînd. Am apăsat cu degetul pe un buton şi încăperea mea s-a umplut de glasuri, de cuvinte, de melodii cereşti. Ele se aflau în văzduhul lumii. Le-am captat îngereasca lor exprimare şi le-am sălăşluit în mine. Am pus urechea pe inima lor şi le-am înţeles. Tu, Doamne, ai creat în alcătuirea omului sublimul glas al gîndirii lui. I-ai dăruit puterea înşirării, forjării şi limpezimea înţelegerii, putinţa împlîntării în inima lui, trezindu-i o stare de fericire, pe care de-abia în această dimineaţă luminoasă o pătrund plenar. Fericirea că poţi auzi, că poţi citi, că prin aceasta se poate stabili o comunicare între esenţa vieţii tale şi Sfînta Existenţă ce se află dincolo de cupola cerului şi pretutindeni, care ţine în puterea ei tot ceea ce mişcă, trăieşte, gîndeşte şi există pe pămîntul pe care vieţuim.

Doamne! Ai inventat omul, ai inventat sufletul lui, inima lui, durerea şi bucuria şi frumosul. Şi le-ai poruncit să se exprime. Să fie împărtăşite. Să fie nemurite prin sensul lor, prin sunete. Ce-am fi fost fără ele? Ce aş fi fost eu dacă n-ar fi existat scrisul de care mă folosesc în clipa de faţă, năpădită de starea de bine, de lumină, de echilibru, de un simţămînt de iubire care aruncă asupra drumului pe care mă aflu în oraşul în care m-am strămutat, reverberaţia unor raze ce netezeşte calea, risipind restriştea în care am zăcut timp îndelungat. în clepsidra vieţii mele, măsurătorul nisip al timpului meu s-a împuţinat. Am atîtea să spun, să scriu, să citesc, să aud, să aflu. Fără aceste putinţe, viaţa ar fi strivită de orbire. Pe toate le-am avut şi le am. Mi le-ai dăruit, Doamne! Nu m-ai lăsat afară de sfînta Ta creaţie. Mi-ai dăruit o fărîmă de har, pe care m-am străduit să nu-l risipesc şi care mă face, în clipa aceasta de mărturisire, mai mult ca oricînd, să înalţ gîndul la Fiinţa Ta, la existenţa Ta, o existenţă eternă, risipită în văzduhul ce-l respir. O entitate ce o pot vedea, atinge, în faţa căreia cad în genunchi smerită şi fericită. Cum aş fi putut trăi fără darurile ce mi le-ai făcut? Starea mea sufletească e mai mobilă decît mersul norilor pe boltă. Pînă în dimineaţa asta zăceam într-o beznă şi iată, acum fiinţa mea a înflorit. Fără o carte pe care să o citesc, fără o unealtă cu care să scriu, fără să aud viaţa aş fi orbecăit, pierzîndu-mă pe căi fără rost, fără ecou, fără perspectivă, fără nădejde, fără acea lumină a harului, care apare în sufletul meu la răstimpuri, cînd îmi vine să chiui de fericire şi-mi spulberă apăsătoarele, periculoasele capcane.

Oh! Ce frumos ai clădit totul... Cu suişuri, cu coborîşuri... Ca să ieşim pînă la lumină şi să strigăm: Osana întru Cei de sus!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara