Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Oscarurile şi Casanova care nu are ce căuta în preajma lor de Alexandra Olivotto

Dintre cele cinci ,catindate" la Oscarurile pentru cea mai bună regie şi pentru filmul anului mi-a mai rămas doar unul. S-a întâmplat să fie pelicula anului, din motive mai degrabă politice decât artistice. Avea la activ şi patru alte nominalizări, printre care şi Matt Dillon la cel mai bun actor secundar (tot degeaba). Iar nu mi se pare tocmai logic avînd în vedere că, deşi Crash este un film cu o structură episodică şi personaje la fel, cel interpretat de Dillon ar fi fost cel mai "principal" dintre ele, dar, în fine...

Formatul lungmetrajului nu este nou, îl veţi recunoaşte din Magnolia şi din Scurtăturile lui Robert Altman (care, paradoxal, a şi luat Oscarul Onorific), doar că se derulează în retrospectivă şi e mai degrabă vertical decât orizontal. Personaje legate prin coincidenţă şi prin perpetua răsturnare de statut a fiecăruia: acum victimă a rasismului, cinci minute mai târziu victimizează pe altcineva tot prin discriminare în funcţie de culoarea pielii. Solidaritatea, chiar şi în interiorul unui grup, e minimă, ivindu-se într-un singur moment al filmului. Pelicula debutează cu un monolog în care ţi se explică titlul: ,în Los Angeles nu te atinge nimeni. Şi suntem atât de flămânzi după acest contact tactil încât, ca să îl obţinem, ne ciocnim (crash) unii de alţii". Această metaforă e ilustrată cu consecvenţă de lungmetraj. Nu degeaba spune Sandra Bullock că e furioasă tot timpul, fără motiv, starea ei este generalizată la nivelul tuturor personajelor. E nevoie de o scânteie ca o interacţiune să se prefacă în agresiune, iar scânteia respectivă nu lipseşte niciodată. Personajele, cu toate că nu sunt toate femei ca la Almodovar, se află mereu în pragul unei crize de nervi. Iar prima insultă care le vine la gură este mereu una rasistă. Cred că principala provocare a acestui gen de film se găseşte tocmai la nivelul scenariului, în dificultatea de a face aceste conflicte cu igniţie instantanee să pară plauzibile. Meritul ridicării la acest standard îi revine regizorului şi co-scenaristului Paul Haggis, plus colegul său Bobby Morosco. Primul are la activ numeroase scripturi pentru TV, dar şi scenariul - nominalizat anul trecut la Oscar - de la O fată de milioane, la care se adaugă o ureche acută pentru limbajul cotidian. Pe lângă acestea, aş mai adăuga la lista de merite a cineastului canadian faptul că filmul e făcut independent (Haggis şi-a ipotecat două proprietăţi pentru a-l putea face), că este ecologist, co-fondator al organizaţiei ,Artists for Peace and Justice" şi că militează pentru conservarea zonelor sălbatice.

Revin la Crash, pe măsură ce trama se dezvoltă, totul se dovedeşte diferit de ce pare a fi: unei familii de persani i se devastează magazinul pentru că infractorii îi credeau arabi, un lăcătuş mexican este luat drept membru al unei bande când de fapt e un pater familias onest, iar o poliţistă se chinuie să îi explice colegului/amantului ei, convins că ea e mexicană, că tatăl ei e din Puerto Rico, iar mama, din El Salvador. O altă performanţă a filmului, spre deosebire de Good Night and Good Luck, este nu doar individualizarea succintă, chit că unele personaje nu au nici nume, ci şi mobilitatea lor, din victimă în călău, din negativ în pozitiv. Filmul foloseşte o şmecherie de montaj ca liant între poveşti: potrivirea grafică. Mai precis, un personaj deschide o uşă, scenă urmată de una în care alt personaj iese pe altă uşă. Prestaţiile actorilor, e drept, ajutate şi de verisimilitudinea scenariului, sînt omogene ca şi calitate, deşi unii sunt deja staruri consacrate ca Don Cheadle, Ryan Phillippe, Matt Dillon sau Sandra Bullock, alţii în plină ascensiune, ca Thandie Newton, care a racolat deja un BAFTA pentru prestaţia ei, iar unul (Chris ,Ludacris" Bridges) e chiar o vedetă rap.

Avantajul acestui format de film, în ceea ce priveşte satisfacţia spectatorilor, constă în multiplele finaluri. E de notat că la sfârşit, după numeroase agresiuni şi accidente rutiere, majoritatea personajelor sunt încă în viaţă. Singura notă spartă a peliculei apare însă la final când, pe fundalul zăpezii care cade peste Los Angeles, personajele au timp să mediteze la sau să sedimenteze întâmplările de pe durata ultimelor două zile. Iar tu ai timp să te plictiseşti privindu-le. E o ruptură nejustificată de ritm, cu atât mai mult cu cât lungmetrajul te ţine foarte din scurt, de-abia ai timp să ţii pasul cu trama, să înregistrezi câteva detalii. Ca apoi pe final să îţi trântească o astfel de burtă, când un sfârşit abrupt ar fi mers mult mai bine. Să nu te faci ecoul lui Cristi Puiu, care se plângea că filmele americane prea îţi dau totul pe tavă?!

Dar las Oscarurile consolându-mă că Ang Lee a luat premiul pentru regie, şi mă apropii de un film care rulează acum pe marile ecrane româneşti. "Casanova". Ei, ca să vedeţi ce face Hollywood-ul din regizorii pe care îi momeşte la dânsul. Lasse Hallström, un cineast îndrăgit nu glumă în cetatea filmului, se lasă sedus de conservatorismul hollywoodian şi îl monogamizează pe Casanova. Dacă mai adăuga şi nişte copii, căţeluşi sau pisici, ieşea o comedie targetată pe familişti. Din punctul de vedere al actorilor, e mult talent irosit, dar cum să nu îi înţelegi pe Jeremy Irons, Lena Olin sau chiar Heath Ledger - supraîncărcat în acest an - când vor să le iasă şi lor nişte "easy money". Pe ultimul chiar nu pot să îl învinovăţesc, după Ang Lee şi Terry Gilliam, cred că munca alături de Hallström a fost vacanţa pe care şi-a acordat-o în acest an.

Deci: efectiv costume frumoase, actori la fel, decorul - minunat! În rest, nimic. Singurul moment tragic al acestei farse, completă cu schimbări sartoriale de sex, nu e credibil din cauza faptului că filmul, din premisa unui Casanova domesticit, nu îţi permite să îl iei în serios. În al doilea rând, protagonistul e simplificat până la schelet. Dacă e să iei de bun filmul, în toată tinereţea lui n-a făcut altceva decât să hăituiască fuste prin Veneţia aşteptînd-o pe mami să se întoarcă după cum promisese. Desigur, doar e un stereotip pe care îl ştim cu toţii, că în spatele oricărui cuceritor (de femei sau pământuri, vezi Alexandru) se ascunde un scenariu oedipal nerezolvat. O lecţie pe care am învăţat-o din mitologie, mai recent din Hamlet, dar industria hollywoodiană ne-o tot pune pe tapet. În al treilea rând, Casanova din filmul ăsta e necultivat rău de tot, ori omul nostru avea ceva merite din acest punct de vedere. Doar a fost scriitor, secretar de cardinal, violonist, politician, nu în ultimul rând diplomat. Ei nu, în film nu îşi bate capul cu asemenea dificultăţi. Plus că Inchiziţia, care îi era pe urme, e portretizată caricatural, ca incapabilă de a prezenta vreun pericol real.

Acum aflu că Tom Stoppard a dat o mînă de ajutor la ultimele retuşuri ale scenariului. Mda, văd o paralelă vagă cu Shakespeare in Love, dar acolo tragedia şi comedia erau cât de cât potenţate. Aici nu e cazul, din cauza degringoladei de incidente: toate poveştile aferente o sugrumă pe cea principală, iar amorul dintre Casanova şi Francesca Bruni (Sienna Miller) cade în improbabilitate. Arată ca o cremă de zahăr ars care nu se încheagă. În ceea ce priveşte structura de farsă, elementele de identitate eronată se repetă într-un mod obositor, de exemplu Francesca avea dreptul la un moment Portia, dar la ce bun să inserezi două? Coloana sonoră barocă este în schimb încântătoare, ca şi locaţiile veneţiene care arată de parcă au fost vizitate de Mr. Proper. Dar produsul finit nu oferă decât nişte râsete anemice, o poveste greu de crezut şi un hăţiş de personaje uneori la un pas de ridicol.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara